Deschiderea oficiala - Spectacolul Double Bind

    Dubla-legătură (double-bind) e o dilemă  comunicativă, în care un individ (sau grup) primește mesaje contradictorii, din care unul îl neagă pe celălalt. Aceasta creează o situație în care răspunsul cu succes la unul dintre mesaje determină eșecul răspunsului la celălalt (și vice-versa) în așa fel încât persoana va greși indiferent de răspunsul oferit. Dubla-legătură se creează odată ce individul (sau grupul) nu poate să confrunte dilema inerentă și implicit nu poate să o rezolve sau să opteze pentru a ieși din această situație.

Read more ...

Neorealism și Noul Realism

 Parcursul pe care această retrospectivă încearcă să îl descrie şi să îl creeze este itinerarul semințelor plantate de experimentul neorealist, prezentând lucrări care pun sub semnul întrebării conceptul de documentar ca gen de film privilegiat, având în vedere legătura acestuia cu realitatea și, în acest sens, axându-se pe reprezentarea unei astfel de realități. Aceasta este o selecție limitată – atât în timp, cât și în spațiu – al cărei scop este de a propune alte legături create între alte filmografii.Condițiile tehnice de mobilitate și echipele restrânse i-au permis cinematografiei postura de critic, martor și cercetător, examindând ceea ce până atunci fusese invizibil: un „cinema portabil” care creează poezie pentru imaginarul colectiv și capacitatea oamenilor de introspecţie: La Terra trema, Umberto D.Subarnarekha face parte dintr-o trilogie despre refugiați, regizată de Ritwik Ghatak, și este unul dintre filmele esențiale ale curentului Parallel Cinema din India. Ghatak însuși a fost refugiat pe timpul marii crize din Bengalul de Est din ’47.În filmul Adela, Adolfo Alix Jr. o filmează pe Anita Linda (o fostă divă a radioului) în mahalalele din Manila, construind o analiză a sistemului de clasă violent din Filipine, într-un joc de autoficțiune care îi implică pe cei filmați.În 1961, Mackenzie a regizat documentarul Exilații, reprezentând comunitatea de amerindieni care locuieşte la marginea orașului Los Angeles: cei care nu-şi au locul nicăieri, portretizați în cadre lungi care creează un „realism de durată” (R. Koehler).Moartea Domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, reprezintă cheia înțelegerii Noului Val Românesc. Punctul de vedere al autorului și al camerei de filmat reprezintă alternative la imaginarul statului totalitar, printr-un principiu minimalist (atât narativ, cât și pictorial), care reflectă un posibil realism în cinema. Din Portugalia, Os Mutantes, de Teresa Villaverde: într-o țară dezamăgită de o revoluție neîmplinită și amorțită de visul european, adolescenți delincvenți proscriși se plimbă într-o realitate paralelă Lisabonei anilor ’90. Dedicată realității, cinematografia a refuzat estetica și constrângerile politice ale documentarului tradițional și a aderat la un pact cu oamenii și cu însăși cinematografia.Retrospectiva Neorealism și Noul Realism este un program "carte de blanche" al Doclisboa International Film FestivalParcursul pe care această retrospectivă încearcă să îl descrie şi să îl creeze este itinerarul semințelor plantate de experimentul neorealist, prezentând lucrări care pun sub semnul întrebării conceptul de documentar ca gen de film privilegiat, având în vedere legătura acestuia cu realitatea și, în acest sens, axându-se pe reprezentarea unei astfel de realități. Aceasta este o selecție limitată – atât în timp, cât și în spațiu – al cărei scop este de a propune alte legături create între alte filmografii.Condițiile tehnice de mobilitate și echipele restrânse i-au permis cinematografiei postura de critic, martor și cercetător, examindând ceea ce până atunci fusese invizibil: un „cinema portabil” care creează poezie pentru imaginarul colectiv și capacitatea oamenilor de introspecţie: La Terra trema, Umberto D.Subarnarekha face parte dintr-o trilogie despre refugiați, regizată de Ritwik Ghatak, și este unul dintre filmele esențiale ale curentului Parallel Cinema din India. Ghatak însuși a fost refugiat pe timpul marii crize din Bengalul de Est din ’47.În filmul Adela, Adolfo Alix Jr. o filmează pe Anita Linda (o fostă divă a radioului) în mahalalele din Manila, construind o analiză a sistemului de clasă violent din Filipine, într-un joc de autoficțiune care îi implică pe cei filmați.În 1961, Mackenzie a regizat documentarul Exilații, reprezentând comunitatea de amerindieni care locuieşte la marginea orașului Los Angeles: cei care nu-şi au locul nicăieri, portretizați în cadre lungi care creează un „realism de durată” (R. Koehler).Moartea Domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, reprezintă cheia înțelegerii Noului Val Românesc. Punctul de vedere al autorului și al camerei de filmat reprezintă alternative la imaginarul statului totalitar, printr-un principiu minimalist (atât narativ, cât și pictorial), care reflectă un posibil realism în cinema. Din Portugalia, Os Mutantes, de Teresa Villaverde: într-o țară dezamăgită de o revoluție neîmplinită și amorțită de visul european, adolescenți delincvenți proscriși se plimbă într-o realitate paralelă Lisabonei anilor ’90. Dedicată realității, cinematografia a refuzat estetica și constrângerile politice ale documentarului tradițional și a aderat la un pact cu oamenii și cu însăși cinematografia.Retrospectiva Neorealism și Noul Realism este un program "carte de blanche" al Doclisboa International Film FestivalCíntia Gil, Davide Oberto

Read more ...

Politica comunicării: desenul

Se spune că “o imagine face cât o mie de cuvinte”. Realitatea ne demonstrează  în mod repetat că un desen de presă face cât un articol și, câteodată, cât un întreg ziar. Este încă proaspăt în memoria colectivă atacul terorist din luna ianuarie a acestui an de la Revista Charlie Hebdo din Paris, declanșat ca urmare a publicării unei caricaturi a Profetului Mahomed, pe care fundamentaliștii islamiști au considerat-o defăimătoare.  Aproape întreaga redacție a pierit în atacul de atunci, iar pe rețelele de socializare a luat naștere o masivă reacție de solidaritate. Milioane de oameni din Europa și din lumea întreagă proclamau în acele zile: ”Je suis Charlie!”Tot în acest an, ceva mai recent, Charlie Hebdo a publicat două caricaturi legate de moartea băiețelului sirian de doar trei ani, înecat în apele Mediteranei în timpul încercării părinților săi de a ajunge în Europa. De această dată, publicul din toată lumea a reacționat dur împotriva revistei și i-a acuzat pe francezi că au întrecut limita.Dar care este limita corectă când e vorba de desenul politic? Documentarul Caricaturiștii ne face cunoștință cu  doisprezece caricaturiști din toată lumea și cu munca lor de zi cu zi, care înseamnă o confruntare permanentă cu limita sensibilităților societății în care trăiesc și desenează, limită pe care o încalcă deseori cu caricaturile lor. Cum pot câteva linii să sintetizeze lucruri atât de complicate și de grave? Cine sunt cei care își riscă viața pentru un desen? Care e rolul caricaturii în comunicarea politică?Artistul vizual Dan Perjovschi va încerca să contureze răspunsuri posibile la aceste întrebări, reflectând la experiența caricaturiștilor din toată lumea cât și la experiența lui proprie.Conferința va avea loc în data de 6 octombrie la sala Astra Film Cinema, după vizionarea filmului 'Cartoonists - Foot Soldiers of Democracy' (Caricaturiștii - Infanteria democrației). ***********  Dan Perjovschi este desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist și autor de performance român. Lucrările sale de artă reprezintă o combinație între desene, desene animate, artă brută și graffiti și se află temporar pe pereții muzeelor sau altor spații contemporane din lume. Perjovschi abordează teme sociale de actualitate în operele sale și a avut un rol important în dezvoltarea societății civile din România ca ilustrator și autor de articole pentru Revista 22 din București. A avut expoziții în Statele Unite ale Americii, Portugalia, Spania, Germania, Ungaria, Suedia, Elveția, Marea Britanie, Germania, Mexic, Brazilia, Corea de Sud, China etc.

Read more ...

Viața în comunism

Jumătatea de secol care s-a scurs de la instalarea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu și cei douăzeci și cinci de ani trecuți de la Revoluție oferă o poziționare temporală potrivită pentru a contempla de la o distanță convenabilă ceea ce s-a numit în istoria recentă a României ‚Epoca de aur'. Cum era, de fapt, viața în timpul regimului comunist? Răspunsurile pot oscila între demonizare, idealizare și indiferență.Programul propus de Astra Film încearcă să deslușească în ce măsură documentele vizuale care s-au păstrat sub formă de filme documentare, filmări și fotografii ne pot ajuta să reconstituim cum se trăia în acei ani și care este cheia în care trebuie privite și interpretate pentru a ne oferi o imagine cât mai apropiată de realitatea acelor ani. În cadrul unei sesiuni deschise „Viața în comunism", programul prezintă doi documentariști români care au activat în perioada ceaușistă: Slavomir Popovici și Ioan Agapi.Ce a însemnat să fii regizor de documentar angajat în sistem? Care era producția anuală, cum se alegeau subiectele, în ce măsură era negociabil conținutul și cum funcționa cenzura? Care era destinația filmelor? Cum și unde erau distribuite? Deși au lucrat într-o perioadă când propaganda comunistă controla tot ceea ce ținea de producția cinematografică, atât Slavomir Popovici cât și Ioan Agapi au parcurs trasee atipice, motiv pentru care creația lor spune multe despre acei ani, cu condiția să fie corect descifrate.Despre sfârșitul comunismului vorbim după proiecția - eveniment a filmului 1989, un documentar care pătrunde dincolo de ușile în spatele cărora se făceau în secret jocurile politice care aveau să ducă la căderea comunismului. Filmul este o țesătură de reconstituiri, materiale de arhivă și testimoniale și împletește marile evenimente istorice cu tragediile personale ale celor care au fost prinși în acele zile în schimburi de focuri pe când încercau să fugă din Estul comunist.Proiecția este urmată de o discuție cu regizoarea Erzsebet Racz și cu Judith Urban, Consul al Republicii Federale Germania la Sibiu, martor direct la evenimente în calitate de tânăr asistent al Ambasadei Germaniei de Vest la Budapesta. Memoria vizuală a României comuniste, din arhive de film personale: Ioan Matei Agapi   Ioan Agapi este un personaj unic printre regizorii români de documentar din era comunistă. Într-o perioadă în care majoritatea artiştilor şi cineaştilor era nevoită să lucreze sub directa supraveghere a instituţiilor oficiale, Agapi a reuşit să îşi câştige statutul de artist vizual independent şi să şi-l păstreze. Astfel, a avut privilegiul să imortalizeze pe peliculă evenimente politice şi sociale dintr-o perspectivă mult mai personală şi mai intimă decât a altor regizori. Agenţii propagandei comuniste erau convinşi că se folosesc de el, însă adevărul era că el se folosea de ei, că profita de tehnica de filmare pe care i-o puneau la dispoziţie pentru a îşi dezvolta propria manieră de autor de documentar.Agapi s-a născut în 1936 la Huși. A studiat regia de documentar la Bucureşti în anii ’60. După absolvire, s-a angajat ca profesor la Școala populară de arte din Iași şi la Casa de cultură din Huși, unde avea, printre altele, sarcina de a realiza filme de propagandă. Din 1968 până în 1993 a realizat documentare şi reportaje pe 16 mm. Opera sa cuprinde filme de propagandă realizate la congresele Partidului Comunist sau înfăţişând oficiali comunişti de rang înalt la diverse petreceri oficiale, dar şi documentare despre evenimente culturale, obiceiuri tradiţionale, demolări de case şi chiar scene de zi cu zi de pe stradă. După prăbuşirea regimului comunist, Agapi a încercat să îşi recupereze documentarele de la instituţiile care le comandaseră, însă a descoperit că majoritatea se pierduseră sau fuseseră aruncată pentru că nu mai foloseau la nimic. Din fericire, Agapi este şi un pasionat colecţionar. Arhiva sa cuprinde 21.000 de metri de peliculă, echivalentul a 32 de ore de film (recent restaurată digital) şi câteva scurtmetraje finalizate. O selecţie a acestora e prezentată de către Nora și Ioan Agapi. Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai valoroși regizori români (de origine sârbă) de film documentar. Angajat la Studioul de film documentar „Alexandru Sahia”, el a  inovat în fiecare dintre filmele sale, indiferent dacă erau comandate sau propuneri personale. Aceasta i-a adus o permanentă luptă cu cenzura, nu doar în filmele inspirate din realitatea imediată, ci și după ce a hotărât să realizeze exclusiv filme de artă veche şi etnografie.Vizionarea unei selecții a filmelor regizorului (Uzina, Letopisețul lui Hrib, Soarele negru) va fi însoțită de o analiză a modului în care se făceau documentare la Studioul Sahia în perioada comunistă (anii 1960-1989). Din dialogurile cu câțiva angajați ai studioului de odinioară, regizori, redactori, operatori, dincolo de detalii privind felul în care funcționa sistemul de propagandă, producție, cenzură și distribuție, am descoperit că exista, totuși, o atmosferă colegială. Se puteau ”strecura” și filme mai bune, sau, în orice caz, decente, atâta timp cât se respectau condițiile, de multe ori absurde, ale epocii: să nu se vadă sărăcie, mizerie, biserici, moarte, capitalism...Care era, până la urmă, statutul unui regizor de film documentar pe vremea aceea? Era un angajat la stat, dar cu o poziție privilegiată, care implica un anume grad de libertate și boemie și un venit peste medie. Privilegiată - atâta timp cât respectivul realizator înțelegea mecansimele autocenzurii, limitele și sacrificiile creației într-un sistem totalitar, chiar într-o variantă mai călduță.

Read more ...

Sub standardul de înălțime

1% din locuitorii planetei se nasc cu o deficienţă de creştere din cauza unei afecţiuni genetice.  Li se spune 'pitici' și trăiesc în lumea noastră,  adică într-un univers standardizat bazat pe limitele de înălțime pe care le considerăm ‚normale'.Așa stând lucrurile, sunt nevoiți să se adapteze. Scăunelul de plastic trebuie să fie permanent la îndemână, atât în propria bucătărie cât și la supermarket; mașinile și bicicletele trebuie adaptate, ca să ajungă la pedale. Pe unii, condiția lor îi întristează, alții se retrag în compania animalelor, pentru că în compania oamenilor sunt mai tot timpul expuși privirilor curioase sau comentarilor neplăcute. Tânjesc după o viață ‚normală'. Organizează petreceri și preferă compania celor care sunt ca ei, aflăm din filmul For Ever Little.De când lumea, piticii au atras simpatia oamenilor. În poveștile clasice, piticii sunt cele mai simpatice personaje din galeria celor care sunt ‚altfel' din naștere. În viața reală însă, exploatarea piticilor în spectacole de teatru și de circ este o  poveste lungă și prea puțin cunoscută, care continuă și astăzi. Filmul Little people big dreams prezintă un parc uriaș de distracții din China zilelor noastre, creat după tipicul Disneyland, atâta doar că nu e țara personajelor lui Walt Disney, ci Dwarvesland, ‚Țara piticilor', unde toți animatorii sunt pitici. Filmul le urmărește viața din culise și conturează portrete emoționante. Cei mai mulți se confruntă cu aceeași dilemă: să renunțe la o slujbă care îi exploatează și îi expune zi de zi curiozității jignitoare a turiștilor sau să rămână de dragul echipei și a plăcerii de se simți integrați într-o comunitate?A treia poveste cu pitici din acest program e de domeniul fantasticului. Este povestea familiei Ovitz din Maramureș, evocată în filmul Seven Dwarfs of Auschwitz.  Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, cei șapte frați pitici, cântăreți și interpreți talentați, făceau turnee prin România, Ungaria și Cehoslovacia cu trupa lor, Liliput.  În timpul ocupației naziste, părea că soarta le-a fost pecetluită. Erau pitici și, pe deasupra, erau și evrei. Au fost deportați la Auschwitz, unde au scăpat de camera de gazare doar pentru că au atras interesul doctorului Mengele, care i-a adăugat colecției lui de cobai umani și i-a supus la tot felul de experimente. Ce au trăit în lagăr și mai apoi, după eliberare, până când s-au stabilit în Israel la sfârșitul anilor '40 e o adevărată odisee.  Povestea fraților Ovitz e spusă de actorul Warwick Davies, el însuși pitic, ceea ce nu l-a împiedicat să facă o carieră de invidiat pe marele ecran. El e de părere că acceptând deficiențele și talentele cu care te naști și străduindu-te să le cultivi pe cele din urmă, lucrurile devin limpezi în viață.“Dacă aș putea să mă mai nasc odată, tot pitic aș vrea să fiu.” - declara Warwick Davies într-un interviu.

Read more ...

Din culise

Moartea Domnului Lăzărescu, un making of Cel mai premiat film românesc, Moartea Domnului Lăzărescu (2005) în regia lui  Cristi Puiu, a fost filmat în 39 de nopți, în perioada noiembrie-decembrie 2004.  Andrea Păduraru a fost prezentă cu camera la toate filmările și a adunat 200 de ore de filmări pentru making-of. Evenimentul Din culise  supune discuției întrebări legate de procesul de creare a unei realități ce urma să ia forma unui film de ficțiune.Cât de util a fost scenariul ca instrument de introducere a echipei în lumea filmului care urma să se nască?Care sunt secretele regizorale prin care universul filmului de ficțiune devine o realitate în care spectatorul, captivat, intră, rezonează la toate detaliile și trăiește povestea de pe poziția unui martor neobservat?În ce măsură știau sau intuiau membrii echipei prezenți la filmări (director de imagine, operatori, actori, asistent de regie etc.) ce va apărea în pelicula finală? Cât de mult poate reda un making of, construit pe firul trăirilor emoționale și al interacțiunii echipei, realitatea perioadei de filmare în ansamblul ei?

Read more ...

Aristoteles Workshop 10.

     Aristoteles Workshop este un atelier de film documentar dedicat tinerilorcineaști din Europa Centrală și de Est. Programul AW, inițiat în parteneriat cuARTE Franța, trece participanții prin întreg parcursul realizării unui film, de lacăutarea de idei, până la filmare, montaj și, în final, proiecția unui documentarscurt, totul sub supervizarea unor renumiți realizatori și experți de filmedocumentare.De la prima ediție, în 2006, și până astăzi, peste 130 de participanți auprodus 36 de filme dintre care mai mult de jumătate au fost selecționate șipremiate la festivaluri din toată lumea.Anul acesta, AW împlinește 10 ani, iar aniversarea va fi găzduită deASTRA Film Festival. Pe 9 și 10 octombrie, în Sibiu, organizatorii AW, însoțiti deinvitați speciali și foști studenti ai workshopului, se vor întruni pentru o serie deproiecții de filme, discuții cu realizatorii și dialoguri despre filmul documentar șirețeta succesului unui atelier de film documentar.

Read more ...

Doc & Academic Research Open Session

   În Romania sunt ocazii puține pentru tineri să învețe să facă film documentar. În aceasta sesiune deschisă se prezintă trei Universități din Romania, felul în care au conceput să folosească inițierea studenților în producție de film documentar. În cazul departamentelor de antropologie sau de jurnalistică, studenții sunt încurajați să facă filmul documentar ca exercițiu practic în cadrul cercetării de teren, dar și publicării rezultatelor cercetării, iar scopul programul de master de la UBB Cluj este inițierea complexă în producția de film documentar.

Read more ...

Housing Stories - webdocumentar

Status: (work in progress)  Housing Stories este un serial documentar despre diversitatea experienței de locuire din orașul București și imprejurimi. Constituit din șapte episoade axate pe diferite tipuri de spații - blocuri construite în perioada socialistă, noi ansambluri rezidențiale, zone de tip „ghetou”, cămine studențesti, spaţii publice (locuirea „în aer liber”), fostele case naționalizate și cele din zona periurbană -, proiectul își propune să documenteze diversitatea culturală a practicilor de locuire din urbanul românesc contemporan. Fiecare episod, lansat lunar pe platforma http://bucharesthousingstories.ro, pune accent pe diversitatea experiențelor de vecinătate sau de rutină și pe relațiile cu spațiul locativ dezvoltate de persoane cu profiluri diverse.Serialul este produs de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti și împrejurimi” finanțat prin Granturile SEE 2009-2014, în cadrul programului programul PA17/RO 13 Promovarea Diversității Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European, în parteneriat cu Asociaţia M.A.I.E. şi M.N.T.R. 

Read more ...

Concerte

     Astra Film păstrează tradiţia şi în cea de-a 22 ediţie a festivalului, oferind publicului ocazia să vizioneze cea mai buna selecţie de filme documentare. Noutatea de anul acesta este că seară de seară, trupe renumite vor susţine concerte  care vor întregi atmosfera de sărbătoare din săptămâna 5-11 octombrie. Muzicieni şi instrumentişti extrem de apreciaţi au pregătit spectacole pentru toate gusturile, mozaicul de genuri muzicale potrivindu-se perfect cu diversitatea programului Astra Film Festival.

Read more ...

Fondul Media: dezvoltare proiect film documentar

 Valentina Miu, coordonator MEDIA România în cadrul Biroului Europa Creativă România (Unitatea de Management a Proiectului - Ministerul Culturii), va prezenta oportunităţile europene oferite realizatorilor de film documentar de către Programul Europa Creativă (2014-2020)- Subprogramul MEDIA al UE.Studiu de caz- la seminar va participa Oana Giurgiu, regizor si producător (Libra Film), care va împărtăşi experienţa colaborării cu MEDIA și va prezenta felul în care a folosit fondul de dezvoltare de proiect film documentar de la Mediadesk pe filmul documentar „Aliyah Dada”, pe care a regizat și a produs.Prezentarea va fi în limba engleză. 

Read more ...