Viața în comunism

Jumătatea de secol care s-a scurs de la instalarea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu și cei douăzeci și cinci de ani trecuți de la Revoluție oferă o poziționare temporală potrivită pentru a contempla de la o distanță convenabilă ceea ce s-a numit în istoria recentă a României ‚Epoca de aur'. Cum era, de fapt, viața în timpul regimului comunist? Răspunsurile pot oscila între demonizare, idealizare și indiferență.

Programul propus de Astra Film încearcă să deslușească în ce măsură documentele vizuale care s-au păstrat sub formă de filme documentare, filmări și fotografii ne pot ajuta să reconstituim cum se trăia în acei ani și care este cheia în care trebuie privite și interpretate pentru a ne oferi o imagine cât mai apropiată de realitatea acelor ani. În cadrul unei sesiuni deschise „Viața în comunism", programul prezintă doi documentariști români care au activat în perioada ceaușistă: Slavomir Popovici și Ioan Agapi.

Ce a însemnat să fii regizor de documentar angajat în sistem? Care era producția anuală, cum se alegeau subiectele, în ce măsură era negociabil conținutul și cum funcționa cenzura? Care era destinația filmelor? Cum și unde erau distribuite? Deși au lucrat într-o perioadă când propaganda comunistă controla tot ceea ce ținea de producția cinematografică, atât Slavomir Popovici cât și Ioan Agapi au parcurs trasee atipice, motiv pentru care creația lor spune multe despre acei ani, cu condiția să fie corect descifrate.

Despre sfârșitul comunismului vorbim după proiecția - eveniment a filmului 1989, un documentar care pătrunde dincolo de ușile în spatele cărora se făceau în secret jocurile politice care aveau să ducă la căderea comunismului. Filmul este o țesătură de reconstituiri, materiale de arhivă și testimoniale și împletește marile evenimente istorice cu tragediile personale ale celor care au fost prinși în acele zile în schimburi de focuri pe când încercau să fugă din Estul comunist.

Proiecția este urmată de o discuție cu regizoarea Erzsebet Racz și cu Judith Urban, Consul al Republicii Federale Germania la Sibiu, martor direct la evenimente în calitate de tânăr asistent al Ambasadei Germaniei de Vest la Budapesta.

Memoria vizuală a României comuniste, din arhive de film personale: Ioan Matei Agapi

   Ioan Agapi este un personaj unic printre regizorii români de documentar din era comunistă. Într-o perioadă în care majoritatea artiştilor şi cineaştilor era nevoită să lucreze sub directa supraveghere a instituţiilor oficiale, Agapi a reuşit să îşi câştige statutul de artist vizual independent şi să şi-l păstreze. Astfel, a avut privilegiul să imortalizeze pe peliculă evenimente politice şi sociale dintr-o perspectivă mult mai personală şi mai intimă decât a altor regizori. Agenţii propagandei comuniste erau convinşi că se folosesc de el, însă adevărul era că el se folosea de ei, că profita de tehnica de filmare pe care i-o puneau la dispoziţie pentru a îşi dezvolta propria manieră de autor de documentar.

Agapi s-a născut în 1936 la Huși. A studiat regia de documentar la Bucureşti în anii ’60. După absolvire, s-a angajat ca profesor la Școala populară de arte din Iași şi la Casa de cultură din Huși, unde avea, printre altele, sarcina de a realiza filme de propagandă. Din 1968 până în 1993 a realizat documentare şi reportaje pe 16 mm. Opera sa cuprinde filme de propagandă realizate la congresele Partidului Comunist sau înfăţişând oficiali comunişti de rang înalt la diverse petreceri oficiale, dar şi documentare despre evenimente culturale, obiceiuri tradiţionale, demolări de case şi chiar scene de zi cu zi de pe stradă.

 După prăbuşirea regimului comunist, Agapi a încercat să îşi recupereze documentarele de la instituţiile care le comandaseră, însă a descoperit că majoritatea se pierduseră sau fuseseră aruncată pentru că nu mai foloseau la nimic. Din fericire, Agapi este şi un pasionat colecţionar. Arhiva sa cuprinde 21.000 de metri de peliculă, echivalentul a 32 de ore de film (recent restaurată digital) şi câteva scurtmetraje finalizate. O selecţie a acestora e prezentată de către Nora și Ioan Agapi.

Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai valoroși regizori români (de origine sârbă) de film documentar. Angajat la Studioul de film documentar „Alexandru Sahia”, el a  inovat în fiecare dintre filmele sale, indiferent dacă erau comandate sau propuneri personale. Aceasta i-a adus o permanentă luptă cu cenzura, nu doar în filmele inspirate din realitatea imediată, ci și după ce a hotărât să realizeze exclusiv filme de artă veche şi etnografie.

Vizionarea unei selecții a filmelor regizorului (Uzina, Letopisețul lui Hrib, Soarele negru) va fi însoțită de o analiză a modului în care se făceau documentare la Studioul Sahia în perioada comunistă (anii 1960-1989). Din dialogurile cu câțiva angajați ai studioului de odinioară, regizori, redactori, operatori, dincolo de detalii privind felul în care funcționa sistemul de propagandă, producție, cenzură și distribuție, am descoperit că exista, totuși, o atmosferă colegială. Se puteau ”strecura” și filme mai bune, sau, în orice caz, decente, atâta timp cât se respectau condițiile, de multe ori absurde, ale epocii: să nu se vadă sărăcie, mizerie, biserici, moarte, capitalism...

Care era, până la urmă, statutul unui regizor de film documentar pe vremea aceea? Era un angajat la stat, dar cu o poziție privilegiată, care implica un anume grad de libertate și boemie și un venit peste medie. Privilegiată - atâta timp cât respectivul realizator înțelegea mecansimele autocenzurii, limitele și sacrificiile creației într-un sistem totalitar, chiar într-o variantă mai călduță.

Miercuri 07.10.2015, 15:00 Astra Film Cinema