Iluzii prăbușite
Trăim într-o lume ce şi-a omorât dumnezeii. I-a omorât la timp şi totuşi prematur, abrupt, lăsând oamenii care credeau în ei nepregătiți pentru schimbările masive pe care s-au văzut deodată nevoiți să le facă. Cum se poate umple hăul lăsat în urmă de moartea unui Zeu?
Întocmai acest proces se află la baza filmului "The Beast is Still Alive", documentar despre încercările unei emigrante de origine bulgară să înțeleagă eșecurile unui bunic dizident, poveste spusă printr-un amestec de secvenţe de animație și un dialog imaginar purtat în voice over cu cel decedat. Interogând fără frică idei legate de responsabilitatea personală şi civilă, filmul înfruntă istorii personale cu istoria colectivă pentru a explora cercurile vicioase (adesea absurde) care se găsesc în multe țări ex-comuniste.
În esenţă, un cerc vicios este un eșec al memoriei, ce se concentrează doar asupra a ceea ce este imediat, pe termen scurt. În schimb, în „Eu sunt Hercule”, memoria de lungă durată în stare modificată, glazurată cu nostalgie, este principiul definitor. Atent la ironia fină a absurdităților zilnice, filmul urmăreşte trei bărbați septuagenari care şi-au deschis „saloane” improvizate de masaj la Băile Herculane, pe vremuri o staţiune fastuoasă. Dacă frumusețea stă în ochii celui care privește, protagoniștii ne fac atenţi la faptul că, uneori, apărem semizei în proprii noștri ochi.
Acest lucru este valabil atât la nivel personal, cât și colectiv. Eșecurile memoriei iau forma rememorării eronate, amestecată cu uitare voită, în "Ţara Moartă". Un documentar hibrid care foloseşte trei surse diferite de material de arhivă din anii 1930-1940, filmul atrage atenția asupra trecerii în tăcere a persecuției împotriva evreilor în istoria românească. În cele din urmă, nu ororile explicite sunt cele care tulbură, ci vidul de memorie la care consimțim, prezentând Istoria drept una dintre cele mai mari distorsiuni la care alegem să le conformăm.
Ca atare, nu povara istoriei este cea care principalul nostru mecanism de adaptare să fie crearea iluziilor, ci imponderabilitatea. Nu conținutul, ci golurile sunt înnebunitoare. Spre exemplu, spațiul gol înnebunitor dintre noi și Dumnezeu. "Ouăle lui Tarzan" ne pune față în față cu încercările eșuate de a umple acest gol prin experimentele de încrucișare a omului cu maimuțe într-un institut medical experimental din Abhazia. Observând acest microcosmos de paradoxuri, documentarul îndrumă spectatorul printr-un proces analitic și auto-analitic, pentru a-l face să înțeleagă faptul că oroarea și plăcerea izvorăsc din același loc.
Există, de asemenea, un gol înnebunitor în spațiile pe care noi înșine le-am creat. Într-o atmosferă de suprarealism dezolant, totul din "City of the Sun" este împovărat de relicvele decăzute ale unei epoci trecute. Într-un mic oraș georgian, miner/actor, un profesor de muzică ce trăiește din fierul forjat demontat din clădiri vechi și o pereche emblematică de alergătoare pre-adolescente trăiesc precum niște saprofagi din cadavrul fostei glorii comuniste. Împreună, ei devin portretul colectiv al unei comunități subnutrite social, dar care nu se lasă doborâtă.
În „Planeta Petrila” întocmai malnutriția socială și culturală este ceea ce preschimbă anduranța în autoritate individuală. Artistul Ion Barbu și minerul Cătălin Cenușă sunt cei care animă comunitatea locală, hotărâţi să nu devină o altă "generație de sacrificiu" în malaxorul istoriei. Stilurile contrastante ale celor doi, activismul artistic flamboiant și rezistența birocratică taciturnă, se armonizează într-un efort comun de a păstra, dar şi de a redefini identitatea personală şi locală.
Poate întocmai acesta ar putea fi primul pas către o reconciliere colectivă cu trauma: reconstruirea sinelui, a unui sine care recunoaște faptul că a făcut din iluzie singurul său Dumnezeu.
Text curatorial și prezentări filme de Diana Mereoiu