“Istoria universală nu e altceva decât o repetare de catastrofe în aşteptarea unei catastrofe finale”, spune Emil Cioran. Filmul prilejuieşte o întâlnire cu filozoful, în mansarda sa de la Paris şi în locurile sale preferate, dar şi o întoarcere în “Paradisul pierdut”, pe meleagurile sibiene ale copilăriei lui Cioran, unde el nu a mai revenit niciodată. Filmul ni-l arată pe Cioran omul, cu profunzimea sa dar şi cu un simţ al umorului debordant, puţin timp înainte ca filozoful să plece dintre noi, în 1995. “Apocalipsa după Cioran” se bucură de comentariul lui Gabriel Liiceanu.

În 1985, inginerul Gheorghe Ursu, căruia prietenii îi ziceau „Babu”, este arestat pentru că ţinea de mulţi ani un jurnal în care nota tot ceea ce auzea şi vedea, tot ceea se întâmpla în România acelor timpuri. În noiembrie 1985, Ursu este omorât în bătaie în celula închisorii. Unul dintre torţionari, un deţinut de drept comun, informator al Miliţiei şi al Securităţii, relatează în faţa camerei varianta lui despre cele întîmplate. Filmul combină fragmente de interviu cu vocea lui Gheorghe Ursu dintr-o înregistrare făcută de prietenul lui, Sergiu Huzum, operator de film (Reconstituirea – de Lucian Pintilie), cu ocazia unei călătorii a lui Ursu la Paris, în 1978. Un alt prieten, scriitor SF rămas la Paris în 1967, Camilo Baciu, povesteşte despre prietenul lui Babu, acuzând autorităţile pentru neimplicare în rezolvarea cazului. Un călău, o victimă, un povestitor. Astăzi, doar călăul mai este în viaţă. 

“Ţineam la măgarul meu mai mult decât la bărbat sau la copii. Dar acum a murit. De-aş avea acum un măgar, aş trăi ca un parlamentar”, spune Turica, unul dintre personajele filmului. Ea şi rudele sale colindă din sat în sat, cărând legături imense de mături şi coşuri făcute de mână, pe care încearcă să le dea pe mâncare. Regizorul însoţeşte familia de ţigani în călătoriile pe timp de iarnă. În stil cine-verite, filmul trece dincolo de stereotipurile care există faţă de ţigani. Vedem oameni adevăraţi, care au de-a face cu situaţii absurde sau tragicomice în viaţa de zi cu zi. Un film care duce spectatorul într-o lume a cărei existenţă este aproape de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi.

În 1959, şase foşti membri ai nomenclaturii, cu legături strânse cu Securitatea, au organizat un jaf asupra Băncii Naţionale. După ce au fost arestaţi, statul i-a forţat să-şi joace propriile roluri într-un film care reconstituie delictul şi investigaţiile care i-au urmat. La sfârşitul procesului care li s-a intentat, şi acesta filmat, eroii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Trei săptămâni mai târziu, filmul “Reconstituirea” a fost difuzat în toată ţara. Acum, Alexandru Solomon merge pe firul acestei poveşti incredibile, presărate cu mărturii cutremurătoare.

Ce importanţă poate avea un aparat de fotografiat pentru un copil de 10 ani, în tărâmul liniştii? Documentarul urmăreşte aventurile de vacanţă ale lui Alfred, un copil surdomut din valea Ghimeşului, care frecventează o şcoală specială la Cluj. Luat acasă în vacanţă de către părinţi, întâlneşte la o petrecere un fotograf surdomut, din satul apropiat. A doua zi, Alfred primeşte cadou de la acest fotograf un aparat de fotografiat – şi astfel povestea filmului începe. 

Sătenii din Izbuc, un sat din Carpaţi, cred despre consăteanul lor Graţian Florea că ar fi pricolici de lup. Un obicei vechi spune că moaşele se adună la leagănul copilului şi invocă spiritele, pentru ca noul născut să capete hărnicie, frumuseţe sau înţelepciune. Prin sat umblă vorba că la Graţian cordonul ombilical nu a vrut să se rupă până când moaşa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment hotărâtor pentru viaţa lui Graţian. Părăsit de familie şi respins de oamenii din sat, a ajuns să trăiască într-o cocioabă la marginea satului, fără apă şi fără căldură. În fiecare sâmbătă, Graţian merge în sat, unde cerşeşte mâncare cât să-i ajungă pentru săptămâna următoare. Se spune că cei care nu-i dau nimic îşi vor vedea oile mâncate de lupi. În singurătate, Graţian învârte pe toate părţile numere astronomice şi susţine că va descoperi infinitul datorită credinţei sale în valorile morale şi în viaţa veşnică. Graţian se vede pe sine ca un călător prin univers, care va trece la un moment dat pragul vieţii pământeşti, iar atunci esenţa sufletului său se va contopi cu Dumnezeu. 

"A picta înseamnă a te lăsa condus de o necesitate interioară" - aceasta este profesiunea de credinţă a pictorului Ion Ţuculescu. Filmul explorează lumea tainică, plină de obsesii, a artistului, ale celui care dorea mai presus de orice să fie "un primitiv" în artă, "condus de instinct".

Filmul prezintă viaţa unei familii sărace, dintr-un sat din nordul României. Părinţii au făcut eforturi pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Cinci din cei zece au ajuns la facultate. Filmul e povestea lui Mihai, care, după un an la Teologie, revine în sat, ca să îşi ajute familia. Fiindcă plănuieşte să se întoarcă la facultate, învaţă, chiar şi când duce vaca la păscut. Tânărul vorbeşte despre scurta experienţă la oraş şi marginalizarea studenţilor de la ţară. Rutina zilelor e întreruptă de mici conflicte cu mama, care se speteşte muncind. În căsuţa sărăcăcioasă, există însă şi mici motive de bucurie – de exemplu când se naşte un viţel. Un film despre destinul unui tânăr captiv între două lumi.

Peste 70 000 de newyorkezi formau, în 1908, un cortegiu funerar evreiesc care bloca întreaga circulaţie din Manhattan. A doua zi, în New Zork Times se putea citi cui ii adusese mulţimea ultimul ei omagiu. Cel condus pe ultimul drum era poetul şi dramaturgul Avram Goldfaden, un “Shakespeare al evreilor”. În urmă cu 126 ani, Goldfaden a întemeiat în nordul României, la Iaşi, capitala Moldovei, primul teatru evreiesc profesionist. Mihai Eminescu scria în 1876, în “Curierul de Iaşi” despre teatrul al cărui director “are o voce simpatică şi o figură atrăgătoare”. Filmul arată drumul lui Goldfaden din Iaşi la New York şi readuce în actualitate o personalitate de excepţie a culturii evreieşti mondiale. 

Un film despre soarta femeii în societatea comunistă. Pe vremea lui Ceauşescu, maternitatea devenea o problemă de stat, materializată în celebrul Decret 770. Mii de femei au plătit cu viaţa pentru că au încercat să scape de o sarcină nedorită. Atunci au venit pe lume copiii numiţi “decreţeii”, dublând natalitatea. Ceauşescu voia să creeze astfel “omul nou”. Dar “decreţeii” sunt, în majoritate, chiar cei care l-au înlăturat de la putere pe Ceauşescu, în decembrie 1989. Mărturii emoţionante ale unor doctori şi asistente medicale, precum şi ale unor vedete ale timpului şi ale unor oameni obişnuiţi, presărate cu amintiri dintr-o epocă nu foarte îndepărtată.

Podurile ar trebui să unească. Nu şi dacă oamenilor le este interzis să treacă pe ele. Unul dintre podurile de peste Tisa are o istorie lungă şi complicată: podul dintre Sighet şi Slatina. Sighet e un orăşel din nordul României, aproape de graniţa cu Ucraina, iar Slatina oraşul învecinat, de pe malul ucrainean.

Podul a fost construit în timpul Iimperiului Austro-Ungar şi distrus după încheierea celui de-al doilea război mondial. Malul nordic al râului a devenit parte a Uniunii Sovietice, cel sudic a continuat să fie românesc. Tisa separă cele două oraşe de mai bine de 50 de ani. Din 2000, podul a fost refăcut, cu sprijinul unui program PHARE. Dar oamenii încă nu pot trece graniţa. 

Filmat în oraşul românesc care a jucat rolul principal în căderea dictatorului comunist Ceauşescu, documentarul prezintă încercările soldaţilor de a înăbuşi revolta cetăţenilor. Însă de-a lungul zilelor, s-a întâmplat un lucru surprinzător – soldaţii s-au alăturat cetăţenilor. Realizatorii folosesc interviuri, filmări autentice ale evenimentelor şi fotografii de arhivă pentru a recrea revoluţia. Dat fiind că filmul nu are multe explicaţii, cronica va fi folositoare mai ales istoricilor şi celor bine informaţi în istoria recentă a Europei de Est.