Centrul Astra Film
Ro / En

                         

Astra Film Festival

Romania libera / 24 octombrie 2013

Aniversare. Două decenii de Astra Film

http://www.romanialibera.ro/cultura/film/tablou-de-familie-cu-documentaristi-316018.html

Tablou de familie cu documentarişti

de GABRIELA LUPU    24 Octombrie 2013

Festivalul internaţional de filme documentare Astra Film, de la Sibiu, a ajuns anul acesta la cea de-a 20-a ediţie. În tot acest timp, în România s-a creat şi s-a educat un public fidel acestui gen de cinema şi graţie celui mai longeviv festival de filme documentare.

Despre cum a pus pe picioare festivalul şi cât de greu este să ţii în viaţă un astfel de pro­iect ambiţios am discutat şi noi cu creatorul şi directorul Astra Film, Dumitru Budrală.

Cum aţi reuşit să formaţi o tradiţie deja şi să menţineţi festivalul de filme documentare Astra timp de 20 de ani?

D.B.: A fost destul de dificil, dar au fost si momente extraordinare. Într-un anume fel am inventat modalitatea de a face acest Festivalul de Film Astra şi de a-l menţine într-un context social, care nu era prielnic pentru aşa ceva. Aşa cum se vede din poveştile în filmul aniversar „O scurtă istorie a Astra Film Festival“,de multe ori aveam situaţii absurde de rezolvat, care într-o ţară normală, cu instituţii funcţionale, nu s-ar fi întâmplat.

Vă amintiţi cum a fost prima ediţie?

D.B.: Prima ediţie a festivalului e un paradox. Era în 1993. Erau mineriade, conflicte interetnice, inflaţie galopantă. Mulţi se gândeau să plece din ţară în occident. Puţini aveau calculatoare, internet nu exista. Apăreau primele încercări de televiziune prin cablu. Să porneşti un festival al filmului documentar era aproape imposibil. În primul rând, pentru că nu se ştia ce e filmul documentar, se confunda cu reportajul TV. Chiar şi cei de la care aşteptam aprobări şi bani credeau că documentar înseamnă doar film ştiinţific sau eventual reportaj TV. Dacă voiai să faci un eveniment cultural, trebuia să inventezi modalitatea de a-l face.

Multe lucruri le obţineam prin schimburi, prin muncă de voluntariat, dar erau şi lucruri pentru care trebuiau bani. Termenul de sponsorizare era echivalent cu cel de pomană, era considerat un fel de cerşit. Îmi amintesc că din lipsă de finanţare şi în disperare de cauză am vorbit cu fratele meu, care avea o fermă înfloritoare pe vremea aceea. El m-a sponsorizat cu două remorci de cartofi. A venit cu tractorul la muzeu şi am dat sfoară în ţară că vindem cartofi la jumătate din preţul pieţei de atunci. Am vândut cartofii, şi cu banii pe care i-am luat pe ei am plătit mesele pentru invitaţii de la festival. Pentru publicul din România anului 1993, întâlnirea cu filmul de non-ficţiune sub forma unui documentar angajat despre minorităţile din Transilvania făcut de Michael Stewart a fost un şoc.

Publicul a considerat inacceptabilă abordarea directă a unui subiect tabu, aşa că mulţi au ieşit toţi din sală. Michael Stewart se uita uluit la mine şi nu înţelegea ce se întâmplă. Cu toate acestea, prima ediţie a festivalului a avut toate componentele unui festival de film adevărat: selecţie şi juriu, participare internaţională, afiş şi catalog, campanie de promovare, proiecţii în mai multe locaţii - promovare outdoor, reacţii şi dezbateri aprinse la proiecţii, sponsorizare.

Se poate vorbi despre o familie a documentariştilor români şi nu numai care se adună an de an, „acasă“, la Sibiu?

D.B.: Da. Anul acesta în locaţia festivalului, la intrare am expus mii de poze din fiecare ediţie. Chiar unul dintre documentariştii români a spus: „Ăsta este albumul de familie Astra Film“.Toţi s-au recunoscut în ele, fiindcă de-a lungul anilor au trecut pragul festivalului. S-a format şi un public, care urmăreşte apariţia filmelor. Studenţii la fel vin cu drag la festival, să expună primul lor film. Festivalul este practic un loc al reflecţiei, unde pot fi expuse vieţile contemporanilor noştri. Filmul este un mediu foarte flexibil şi puternic, care permite orice, ne ajută să retrăim experienţe şi astfel să putem întelege lumea ce ne înconjoară. Este îmbucurător că am reuşit să realizăm şi să menţinem acest loc în România.

Care sunt cele mai grele încercări pe care le aveţi de înfruntat în organizarea festivalului?

D.B.: Nesiguranţa finanţării. Niciodată nu ştim cât este bugetul. Anul acesta doar cu o săptămână înainte de festival am aflat exact cât va fi până la urmă. Şi un festival, în care se mişcă mii de oameni, deplasări din diferite continente, program afişat cu o lună înainte, necesită multă muncă de pregătire, precizie, rigoare. Această nesiguranţă ne face să lucrăm mult mai mult, şi de multe ori riscăm.

Criza economică a lovit şi filmul documentar?

D.B.: Dacă vă referiţi la criza economică care a pornit în 2008 în America, am înţeles că în România au fost afectate mai mult companiile multinaţionale, segmentul de construcţii şi piaţa imobiliară. Aşa se zice. Dar România oricum este în criză economică de când se ştie şi această stare de fapt continuă. Această criză economică nu a adus nici o diferenţă în domeniul nostru. Fiindcă proiectul numit Astra Film Festival de-a lungul a 20 de ani a pornit, şi s-a dezvoltat într-o condiţie de criză existenţială continuă. Iar documentariştii români sunt oricum adaptaţi la condiţia de criză continuă, din cauza sprijinului financiar precar sau inexistent. Este un miracol că documentariştii mai fac filme şi că noi mai facem festival în aceste condiţii. Este pură aventură.

Care sunt, privind în urmă în istoria festivalului, evenimentele sau filmele pe care nu le puteţi uita?

D.B.: Sunt multe, e greu de ales. Documentarele româneşti sau făcute în România care au fost prima dată expuse la festival au totdeauna o încărcătură emoţională incredibilă. Îmi amintesc de filmul lui Laurenţiu Calciu „După revoluţie“, Alexandru Solomon „Cold Waves“, sau chiar şi filmele mele „La drum“ sau „Blestemul Ariciului“, a lui Angus MacQeen „Ultimii Ţărani“ făcut despre Maramureş, sau anul trecut „Roşia Montană pe marginea prăpastiei. Multe: Săli arhipline, aplauze după film minute în şir.

Discuţii aprinse zeci de minute. Dar îmi amintesc şi filmele unor autori, maieştri ai documentarului în lume – John Marshall, Bob Connolly, David Macdougall. Nu pot să uit sălile arhipline la proiecţiile de la Astra Film Junior, unde copiii strigă de emoţie când se sting luminile şi începe filmul. Anul acesta am avut aproape 10.000 de elevi din Sibiu în 5 zile. Cel mai îmbucurător este fluxul de tineri, care au gustat de-a lungul anilor programul festivalului şi se întorc înscriind filmul lor pentru selecţie.

Credeţi că CNC-ul priveşte filmul documentar ca pe un frate mai mic şi mai neînsemnat al filmului de ficţiune? Ce credeţi că ar trebui schimbat în viziunea celor ce conduc cinematografia română vizavi de filmul documentar?

D.B.: Există un singur CINEMA. Cinema-ul documentar a fost de multe ori înţeles greşit chiar şi de către cei care ar trebui să aibă expertiză în domeniu, ca fiind ceea ce se difuzează la Discovery Channel. Ori cinema-ul documentar, de non-ficţiune este un teren foarte larg, şi în acest segment al cinematografiei s-au produs filme la cel mai înalt nivel. În momentul de faţă (şi acest proces a început acum 10 ani) cinema-ul documentar este în avantgarda cinema-ului mondial. Vedeţi marele premiu la festivalul Veneţia (care este un festival renumit de ficţiune în primul rând) a câştigat un documentar, un autor renumit în acest gen, Gianfranco Rosi.

De ce aţi avea nevoie pentru a menţine acest festival viu încă 20 de ani cel puţin de acum înainte?

D.B.: Ar trebui să existe o oarecare instituţionalizare a festivalului, cu o finanţare multianuală, cu infrastructură adecvată, adică de săli de cinema.