Centrul Astra Film
Ro / En

                         

Astra Film Festival

LiterNet.ro / 28 octombrie 2011

Home

Meditaţii transcendentale - Astra Film Fest 2011 (III)

http://agenda.liternet.ro/articol/14133/Lucian-Maier/Meditatii-transcendentale-Astra-Film-Fest-2011-III.html 

Agenda LiterNet    Cronici film    Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2011

Lucian Maier         octombrie 2011

A treia zi (miercuri, 27 octombrie) de vizionări la Astra am început-o cu Şcoala noastră. O coproducţie americano-elveţiană realizată de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma şi prezentată în secţiunea Made in Romania. Filmul urmăreşte modul în care autorităţile locale şi şcolare din Târgu-Lăpuş se raportează la copiii familiilor de rromi în cadrul unui program educaţional de integrare a micuţilor în şcoli normale. Realitatea urmărită e incitantă atît din punct de vedere uman cît şi din punct de vedere sociologic. Vedem reacţiile pe care le au profesorii cînd vine vorba de a lucra cu aceşti copii - o sarcină deloc uşoară fiindcă micuţii vin din familii în care libertatea lor este deplină şi tendinţa de disciplinare a pornirilor primare e minimă (ei între ei tind neîncetat să se bată, concentraţia şi disponibilitatea la efort intelectual sunt minime în măsura în care sînt plasaţi într-o clasă construită pe raţiuni etnice; încep să se deschidă şi să înţeleagă rolul educaţiei doar cînd sînt acceptaţi de copiii români). Vedem modul în care copiii privesc şcoala în condiţiile date - viaţă de familie grea, distanţa mare faţă de şcoală, disponibilitate redusă a profesorilor de a lucra diferenţiat cu aceşti copii, pentru a-i aduce la un nivel de pregătire acceptabil. Vedem cum autorităţile folosesc orice punct de suspensie din legile europene care privesc minorităţile în aşa fel încît să elimine din şcolile normale subiecţii problematici din punct de vedere etnic.

Cea mai interesantă poveste e a unei fete de cincisprezece-şaisprezece ani, Dana, care într-o perioadă scurtă recuperează gimnaziul pentru ca apoi să aleagă măritişul în locul liceului. Rămîn în minte gîndurile ei la mai bine de un an de la căsătorie, gînduri în care examinează şansele pe care crede că le-ar fi avut odată ce ar fi urmat liceul în loc să aleagă familia. Ca realizare, filmul rareori se ridică la nivelul persoanelor portretizate. Şcoala noastră e mai degrabă un reportaj de televiziune extins decît un documentar observaţional.
Lucrurile au intrat în normal la următorul film, One-Way Round Trip. Unul românesc (inclus în competiţia de profil), realizat de Mirel Bran (jurnalist şi cineast, doctor în ştiinţele informaţiei) şi Jonas Mercier. Filmul urmăreşte drumul familiei Duduveica înspre Franţa şi dificultăţile pe care le întîmpină în a re-găsi un loc în care membrii ei să-şi reia viaţa. Fuseseră expulzaţi cu o jumătate de an mai devreme şi odată ajunşi în ţară singurul lor gînd era de a se reîntoarce în Franţa. În clipa expulzării trăiau deja de trei ani în Boulogne-sur-Mer, copiii urmau cursurile şcolii locale şi erau apreciaţi atît de colegi cît şi de profesori (lucru ce se desprinde cu uşurinţă din atitudinea şi rostirea franceză a fiului mai mare al familiei), iar familia lor, financiar, o ducea destul de bine, fără să urmeze căi de cîştig reprobabile. Documentarul e un road-movie care ne ţine în preajma familiei din Bărbuleşti pînă în Grasse, apoi pe Coasta de Azur, unde, în sfîrşit, familia Duduveica reuşeşte să se stabilească. Filmul te ajută să înţelegi modul în care gîndesc oamenii aceştia, realizezi motivele alegerii lor de a părăsi România, înţelegi dorinţa lor ca părinţi de a le oferi celor mai tineri un viitor cît mai stabil. Datorită neutralităţii privirii autorilor acestui film, aşezarea spectatorului în situaţii similare celor pe care le trăieşte familia Duduveica este simplă şi naturală, lucru care sporeşte autenticitatea demersului dedocumentare al realizatorilor. Nu e un film spectaculos prin prisma celor prezentate, nu depăşeşte aşteptările normale de la un astfel de demers. Şi tocmai de aceea devine un film de văzut şi o contraparte solidă la tot ceea ce înseamnă acest subiect în media convenţională - televiziune şi presă.

Me, my Gipsy Family and Woody Allen e un film semnat de tînăra italiancă de etnie rromă (şi cu origini bosniace) Laura Halilovic. Filmul, prezent în competiţia Europa, poate fi acceptat ca propunere cinematografică venită de la o tînără de nouăsprezece ani, autodidactă, însă în afara acestor date e o poveste cu multe neajunsuri. Structurată ca un jurnal, istoria de pe ecran e narată şi comentată din off de către autoare, astfel că filmul nu depăşeşte la nivelul conţinutului informativ o compunere de elevă silitoare. Discursului ei ştrengăresc îi lipseşte hazul - deşi asta e miza construcţiei sale - iar privirea sa e unilaterală şi plină de momente moarte, de care filmul putea fi lipsit. În prim plan ar fi lupta familiilor rrome cu autorităţile italiene pentru a rezista în această ţară, iar în paralel e evidenţiată diferenţa de mentalitate existentă între generaţii - părinţii săi o îndeamnă pe Laura să se căsătorească, fiindcă are nouăsprezece ani, fata visează să fie artistă, precum idolul său, Woody Allen.

Ultima proiecţie la care am asistat a fost a unui film aflat în competiţia Internaţională (nu înţeleg de ce sînt atîtea competiţii la Astra, pur şi simplu le pierzi firul şi, în acelaşi timp, calitatea fiecărei competiţii scade faţă de cazul în care ar fi fost una singură, internaţională). Ca stil de tratare a subiectului, David Wants to Fly e o glumiţă, o farsă pe care David Sieveking le-o joacă unor farsori de top, care au făcut miliarde de dolari de pe urma credulităţii şi viselor de împlinire a mii de oameni de pe mapamond: conducătorii mişcării spirituale înfiinţate de Maharishi Mahesh. Dincolo de miştocăreala specifică unui demers care lasă impresia că nu e serios, filmul discută lucruri importante pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea secolului XX-XXI, devenită şi ea obiect de consum, produs exclusivist, care ajunge să coste lunar mai mult decît o rată la un Mercedes de top. Înşelătorie cu ştaif, trăită de unii oameni cu toată puterea fiinţei lor (cazul lui David Lynch, personaj principal în film), practica spirituală a meditaţiei transcendentale, împrumutată din Orient, e o afacere excelentă într-un Occident în care sacrul a fost deconstruit de filosofie şi mutat în economie, ca fetişizare a consumului (iar ceea ce nu văd luptătorii întru recuperarea paradisului pierdut e că în activitatea lor se înscriu tot într-un circuit economic, din moment ce tipul acesta de practică spirituală e pe bani). Sub scutul unei autenticităţi oricum prea depărtate pentru a fi cercetată veritabil de comodul occidental, meditaţia transcendentală devine un bun comercializat de aşa-zişi sfinţi cu priză la artişti, manipulatori excelenţi ai datelor mitologice de tip new-age. Modestia, dorinţa de a dărui fără a aştepta răsplată, exemplul propriu, ascetismul, toate acestea sînt lucruri uitate de aceşti înţelepţi ai societăţii de consum (precum Maharashi Manesh sau Osho), dar sînt vehicule exemplare ale unei conduite comerciale extrem de profitabile.