LiterNet.ro / 27 octombrie 2011

Din România spre Indonezia - Astra Film Festival 2011 (II)

http://agenda.liternet.ro/articol/14128/Lucian-Maier/Din-Romania-spre-Indonezia-Astra-Film-Fest-2011-II.html

Agenda LiterNet     Cronici film     Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2011

Lucian Maier           octombrie 2011

Vîntul ameţitor m-a ţinut departe de plimbările prin oraş la care mă gîndeam în timp ce mă apropiam de Sibiu. Astfel că şi ziua de ieri am petrecut-o în mare măsură în cele două săli de proiecţie ale festivalului. Am căutat în primul rînd filmele româneşti prezente în festival, însă, pentru mine, punctul de maxim interes în a doua zi a festivalului (miercuri, 26 octombrie 2011) a fost prezentarea de seara a ultimului proiect semnat de Leonard Retel Helmrich, Position Among the Stars. Partea a treia a trilogiei sale indoneziene, trilogie începută acum mai bine de zece ani, trilogie în care urmăreşte istoria familiei Sjiamsuddin pe fondul transformărilor politice din Indonezia.
Primul film al zilei a fost Home Alone - A Romanian Tragedy. Autorul acestui film e Ionuţ Cârpătorea. Ceea ce m-a bucurat e că autorul reuşeşte să păstreze distanţă faţă de personaje, nu le invadează intimitatea, nu le exploatează suferinţa. Filmul prezintă povestea cîtorva familii distruse de încercarea de a lucra în Occident. În cazurile prezentate, mamele erau cele plecate la muncă în străinătate. Copiii rămaşi acasă au ajuns să se sinucidă. Statistica arată că peste 350.000 de copii din România rămîn în grija rudelor, bunicilor sau a unuia dintre părinţi. Un sfert dintre ei prezintă tulburări psihice, iar o parte dintre aceştia din urmă încearcă să se sinucidă. Pe ecran, în filmul de faţă, vedem situaţii în care sinuciderea a reuşit.

Faptul meritoriu al acestui film e că ajunge să privească lucid evenimentele regretabile petrecute în familiile respective. Nimic din tot ceea ce ar putea ţine de exploatare - durerea nestăvilită, lacrimile părinţilor acestor copii, rememorarea de facto a întîmplărilor, angajarea minorilor (fraţi ai victimelor) în rememorarea acestor întîmplări - nu e prezent pe ecranul de proiecţie. Camera nu intră în ochii persoanelor care vorbesc, nu trece bariera intimităţii şi nicio clipă nu priveşte cu aroganţă sau compasiune, nu judecă relatările celor implicaţi. Astfel, din punct de vedere al realizării filmului, putem vorbi de normalitate şi decenţă. Totuşi, ceva este deranjant în acest proiect: titlul. Trimiterea la seria americană de comedie cu Macauley Culkin şi explicitarea acestei trimiteri - drept o tragedie românească - aruncă în derizoriu o bună parte din demersul autorului. Pare mai degrabă un comentariu de pahar al autorului filmului la adresa datelor incluse în proiect. Ca într-o glumă neinspirată în care îţi vine în minte o secvenţă de film total opusă discuţiei momentane şi încerci să faci haz de necaz.

Claudiu Mitcu revine pe ecrane cu Noi doi. Pentru a evita probleme care puteau să apară odată ce personajele filmului ar fi fost urmărite de o echipă de filmare, autorul acestui film s-a înţeles cu George şi Cristi să le ofere o cameră de filmat şi la fiecare trei săptămîni să se întîlnească să analizeze împreună materialele aduse de ei. Montajul final arată ca un soi de Big Brother controlat de protagonişti. Confesiuni în faţa camerei, dincolo de urechile şi ochii altei persoane, clipe de tandreţe, discuţii între prieteni, parada gay şi manifestaţii anti-homosexualitate. A ieşit un film cuminte, nimic deranjant şi nimic spectaculos, cu un minus major pentru final, care pare jucat, regizat, din dorinţa de a vărsa şi ceva dramă în poveste, să fie mai aproape de viziunile hollywoodiene asupra normalităţii homosexuale (după modelul vizibil în The Kids Are All Right, cu menţiunea că aici eroii sînt mai degrabă adolescenţi decît persoane mature).

Responsabilitatea faţă de convenţionalitatea poveştii nu poate fi pusă pe seama protagoniştilor. Decizia de a lăsa filmările pe seama lor, alegerea deznodămîntului, acestea nu sînt aspecte hotărîte de tineri, ci au fost opţiunile autorului acestui film. Iar toate acestea nu lucrează deloc în favoarea peliculei.

Metrobranding nu are tăria şi siguranţa documentarului realizat anterior de Ana Vlad şi Adi Voicu (Victoria). Filmul recent inventariază o serie de produse-emblemă româneşti, în prezentări colorate cu ajutorul cîtorva detalii cu privire la producţia respectivelor obiecte şi prin introducerea reclamelor care însoţeau acele obiecte în perioada pre-decembristă. Bicicleta Pegas, salteaua Relaxa, becul de Fieni (Selum), tenişii de Drăgăşani, Mobra sau maşinile de cusut realizate la Cugir. Vocea autorului (ca instanţă narativă şi viziune cinematografică) se stinge în acest film faţă de proiectul anterior. Dispar absurdul şi transpunerea sigură şi intrigantă a conceptului în imagine, fapte care construiau o viziune puternică asupra încercării autohtone de a tranforma derizoriul într-o imagine a decenţei. În locul lor avem o trecere în revistă a unor date de epocă şi cîteva mărturii ale ataşamentului sentimental existent între cei care au produs obiectele respective şi fabricile în care au lucrat. O traversare pe repede înainte la finalul căreia poţi spune că e în regulă, ai văzut şi asta, şi poţi trece fără probleme la proiecţia următoare. 
Position Among the Stars e centrat pe istoria lui Tari, mezina familiei Sjiamsuddin. Tari se pregăteşte să meargă la facultate, iar filmul prezintă dificultăţile pe care le întîmpină o familie modestă în astfel de împrejurări, costurile unei facultăţi în Indonezia fiind enorme faţă de posibilităţile financiare ale unei familii modeste. O vedem pe Tari faţă în faţă cu provocările societăţii contemporane ei, una în care - şi în Indonezia - consumerismul devine o provocare greu de stăvilit, mai ales cînd eşti înconjurat de colegi şi colege pentru care un telefon de 100 de dolari e o nimica toată ca efort financiar. Leonard Retel Helmrich pune iarăşi faţă în faţă mizeria şi bunăstarea pe care globalizarea le împarte după metode străine celor mai mulţi dintre membrii unei societăţi care nu are o identitate precisă. Realizarea sa e neostentativă, lipsită de didacticism. Iar membrii familiei Sjiamsuddin sînt atît de obişnuiţi cu aparatul de filmat încît de cele mai multe ori ai impresia că urmăreşti un film de ficţiune cu actori deosebit de buni.

Ritm alert, paranteze estetice care se desprind excelent din curgerea naturală a poveştii, paranteze în care elementele conexe ale mediului cercetat - pisici, gîndaci, şobolani - devin actorii unor veritabile filme de acţiune, multă delicateţe şi înţelegere faţă de familia lîngă care autorul acestui film stă din 1998. Seria autorului olandez are o calitate rar întîlnită în documentare. Datorită dezinhibiţiei persoanelor urmărite, aparatul de filmat devine o componentă organică a poveştii lor, astfel că e supus constant tentaţiei de a ficţionaliza cursul istoriei urmărite. Ca spectator, datorită modului în care e mînuit aparatul de filmat si datorită parantezelor pe care filmul le deschide constant, te trezeşti de multe ori prins într-o situaţie pe care o urmăreşti cu sufletul la gură, precum în cel mai intens thriller al cinematografului de ficţiune. Odată ieşit din sfera filmului te poţi mira de starea pe care filmul ţi-o induce - acţiunea de pe ecran fiind de multe ori asemănătoare celei din telenovele. Partea bună e că filmul nu-ţi dă răgazul să ieşi în afara acţiunii sale, fiindcă telenovela de pe ecran este autentică.