LiterNet / 17 octombrie 2013

Poraimos, genocidul romilor - Valea plângerii la Astra Film Fest, 2013

http://agenda.liternet.ro/articol/17370/Doina-Giurgiu/Poraimos-genocidul-romilor-Valea-plangerii-la-Astra-Film-Fest-2013.html

Doina Giurgiu     17 octombrie 2013

"1942 a fost un an al calendarului gregorian", ne povesteşte sec Wikipedia. Şi a început într-o joi, ziua zeului cu ciocanul, Thor, în versiunea germanică, sau a zeului zeilor, Jupiter, în cea latină. În 1942, la conferinţa Wannsee din Berlin, Germania nazistă a decis că soluţia finală a problemei evreieşti e exterminarea. E anul în care e documentată prima gazare a evreilor la Auschwitz, anul în care mareşalul Antonescu primeşte asigurări că Germania nu va permite Bulgariei şi Ungariei să atace România, anul în care se deschid noi lagăre la Sobibor şi Treblinka şi anul în care Reichstagul se dizolvă, proclamându-l pe Adolf Hitler "judecătorul suprem al poporului german". În acelaşi an, filmul şi viaţa mergeau mai departe şi, la Los Angeles, How Green Was My Valley lua premiul Oscar pentru cel mai bun film, iar la Bucureşti, Oficiul Naţional al Cinematografiei (de propagandă) producea Odessa in fiamme / Odessa în flăcări. Zeii zilei de joi aruncau însă ciocanul, fulgerele şi flăcările, neiertători, şi peste valea verde a unui grup etnic din România despre al cărui genocid ştim atât cât vrem să aflăm singuri. Pentru că, în spaţiul public, e un subiect cu expunere minimă.

În 1942, Transnistria a primit, la comanda mareşalului Ion Antonescu, 11.441 "ţigani nomazi evacuaţi între 1 Iunie şi 15 August" şi 13.176 "ţigani nenomazi (stabili) nemobilisabili şi periculoşi ordinei publice, evacuaţi cu trenurile de evacuare între 12-20 sept. 1942", aşa cum arată un document al Inspectoratului General al Jandarmeriei. În total, 24.686 de persoane. Populaţia romă de la acea oră, din România, se găsea undeva în jurul cifrei de 300.000 (262.501 la recensământul din 1930). Tonul fusese dat de politica nazistă de exterminare. Peste care s-a suprapus zelul mareşalului, care a recunoscut, la procesul din 1946, că decizia deportării romilor i-a aparţinut. Peste jumătate dintre ei nu s-au mai întors niciodată din Transnistria. Moartea lor face parte din istorie, dar în câte feluri groaznice au fost chinuiţi, umiliţi şi ucişi e povestea pe firul căreia au mers Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha şi Andrei Crişan, în documentarul Valea plângerii a cărui premieră a avut loc la Astra Film Festival 2013.

Ideea documentarului s-a născut la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din Cluj-Napoca, acolo unde lucrează Iulia Hossu, şi rezultatul e un film care-ţi face gândurile ghem: nu poţi înţelege ce fel de conexiuni neuronale bolnave au putut lua asemenea decizii capitale şi mai ales cum pot intra mase atât de mari de oameni în tăvălugul dezastrului, fără ca semenii lor mai norocoşi, să-l mai poată opri. Interviurile cu supravieţuitorii ororilor din Transnistria îţi lasă o răceală de crivăţ în oase. Sunt romi bătrâni, care-şi spun poveştile copilăriei şi tinereţii violate. Relatările localnicilor care au încercat să-i ajute, pe care realizatorii documentarului i-au căutat şi i-au filmat la ei acasă, îţi mai îndulcesc gustul metalic, de gloanţe care au ucis şi răngi care au sfărâmat oase, pe care ţi-l lasă privirile încărcate de moarte ale deportaţilor.

Filmul alternează poveştile celor din urmă cu imagini din locurile unde au suferit, locuri care, la prima vedere, par complet golite de greutatea disperării şi a gropilor comune. Însă vocea bătrânilor schimbă textura imaginii şi locurile îşi reîncarcă amintirile, odată cu vorbele. Se reaşează pietrele, şinele de tren, apa Bugului, văile verzi ale Transnistriei şi drumurile pe care nu mai vezi cadavrele, dar le ghiceşti contururile rigide, aglomerate, contorsionate. Şi le mai desluşeşti o dată în ochii albiţi de amintiri teribile ai romilor. Le vezi clar în frica aceea care nu se mai vindecă niciodată.

În Ucraina se pare că există 22 de monumente dedicate deportaţilor. Locuitorii comunităţii ucrainene din Transnistria au ridicat unul în memoria romilor pe care i-au cunoscut. În faţa staţiei de metrou Bir-Hakeim din Paris, stă scris un îndemn la perpetuă rememorare a evreilor chinuiţi în Velodromul de Iarnă, în acelaşi 1942: "Trecătorul, aminteşte-ţi!". În România, nu stă scris nicăieri, nimic despre poraimos, genocidul romilor, iar inscripţiile în mintea sau în faţa ochiului cetăţenilor ei, de abia au început să fie vizibile. Valea plângerii lasă o astfel de marcă în raţiunea spectatorului. Aşa că o să-mi permit o somaţie. Cititorule, dacă treci prin Dolj (judeţul unde locuiesc romii din film), pe lângă ceea ce majoritatea numeşte "un ţigan" bătrân, aminteşte-ţi că el, un frate sau o soră de-a lui au cunoscut o foame a cărei cruzime nu ţi-ai putea-o imagina: foamea care te face să mănânci cadavrele semenilor tăi. Aminteşte-ţi că a trebuit să-şi vadă mama, tata şi fraţii murind degeraţi, de foame, de tifos sau de loviturile şi gloanţele soldaţilor, că şi-a pierdut lumea şi inocenţa într-un timp în care să supravieţuieşti nu părea deloc o scăpare, ci mai degrabă o dijmă pe care o plăteai zilnic unor zbiri capricioşi şi neîndurători - războiul şi descreieraţii lui.

Cititorule, dacă treci prin ţara asta pe lângă nişte romi bătrâni din a căror privire picură sfârşirea, aminteşte-ţi! Spectatorule, povesteşte şi altora ce ai văzut!