Centrul Astra Film
Ro / En

                         

Astra Film Festival

LiterNet / 16 octombrie 2013

Cronica unui război identitar - My German Children la Astra Film Festival, 2013

http://agenda.liternet.ro/articol/17381/Sabina-Balan/Cronica-unui-razboi-identitar-My-German-Children-la-Astra-Film-Festival-2013.html

Sabina Balan     16 octombrie 2013

Miercuri, 16 octombrie 2013, la ora 15:00, eram în faţa Casei de Cultură din Sibiu, aşteptând să intru în sala de proiecţie de la Festivalul internaţional de film documentar Astra, în dreapta mea stătea o femeie care fuma singură. Am văzut-o doar pentru o clipă, avea părul lung, creţ şi blond, mi-a zâmbit, i-am zâmbit înapoi. Am intrat la în sala de proiecţie şi am văzut filmul My German Children (regia Tom Tamar Pauer), în timpul căruia am avut constant impresia că recunosc pe cineva.

Filmul e o călătorie vizuală - nu într-atât în sens estetic, cât din perspectiva unui jurnal de bord - în intimitatea sincer şi curajos redată a amintirilor unei familii formată din identităţi diferite, care nu dezbină, dar care nasc conflicte interioare tumultoase. Tom e fiica unei mame germane, Fritzi, de religie creştină, care a plecat în anii '60 din Germania, ca voluntară într-un kibutz din provincia israeliană Yotvata, acolo unde l-a întâlnit pe Daniel, un soldat evreu de origine germană ce avea să-i devină soţ. Tom se naşte şi copilăreşte în Israel, având parte de două constante patriotice şi etice (mama ei nu se converteşte niciodată la iudaism, din respect pentru rădăcinile şi identitatea ei germană), ca două medalioane - o cruce hristică şi o stea a lui David - prinse pe acelaşi lănţişor, de care Tom e mândră deopotrivă, dar care încep să-i atârne de gât, tot mai greu, odată ce înaintează în viaţă.

Tom ajunge să plece la studii şi să locuiască în Germania, timp în care se dedică exclusiv tradiţiilor creştine şi îşi creşte singură cei doi copii, Daniel, un băiat de 15 ani şi Shira, o fată de 6 ani, însă, se simte mereu atrasă de ţara natală. Decide, astfel, să se întoarcă în Israel şi să întreprindă, împreună cu copiii ei, un fel de călătorie iniţiatică pe care o documentează ca pe o excursie de familie, şi care se va transforma într-un turnesol al propriei identităţi: Tom vrea să rămână acolo unde îi sunt rădăcinile. Ceea ce va face şi fiul ei, Daniel, insistând să se întoarcă în Germania. Cu toate acestea, alegerea unei identităţi (văzută strict ca identitate cetăţenească) nu implică automat negarea celeilalte, care rămâne vie la nivelul unei identităţi culturale. Cele două nu sunt jumătăţi ale unui întreg, ci doi întregi vii, ce se completează, în ciuda naturii lor duale.

Latura istorică pe care o explorează filmul, adunând mărturii din ambele tabere (anti-naziste şi anti-semitiste) de pe urma efectelor Holocaustului, nu funcţionează decât ca un album de poze răsfoit după mult timp. Poveştile celor filmaţi (membri ai familiei, reprezentanţi ai patru generaţii diferite, rude sau prieteni) despre invaziile naziste, când au fost nevoiţi să fugă în Israel, de frica soldaţilor arieni sau cele despre abuzurile anti-germane pe care le-au avut de suportat cei de origine germană, stabiliţi în Israel (inclusiv Tom şi surorile ei) nu profită de caracterul lor documentaristic pentru a sugera pe parcursul filmului o anumită afiliaţie sau pentru a face orice altă extrapolare. Valoarea acestui film stă tocmai în puterea şi coerenţa cu care se concentrează asupra unui fapt de viaţă izolat şi intim, pe care îl analizează răscolind trecutul. Iar greutatea pe care o presupune o criză de identitate este dată tocmai de relaţia cu mediul social înconjurător (una din surorile lui Tom, trăieşte la New York, oraş despre care spune că e minunat pentru că acolo, nimeni nu aparţine, toţi sunt acceptaţi ca venind de undeva), de aceea acest film rămâne în mod apreciabil o pură cronică de familie.

Daniel, fiul lui Tom, decide să rămână în Germania, Tom rămânând în Israel cu fiica ei (prea mică pentru a lua o decizie în privinţa ei), iar la una din întâlnirile lor de peste ani (există o secvenţă de final, filmată la şase ani după restul secvenţelor) el este singurul de la masa la care se adună rudele care, în mod ironic, bea bere şi nu vin, ca toţi ceilalţi, însă toată lumea cântă cântece evreieşti. Odată cu povestea plecării băiatului, (titlul, "Copiii mei germani", acţionează ca o prefigurare a hybrisului protagonistei - ai ales să pleci de lângă părinţi, şi copiii vor alege să plece de lângă tine) filmul analizează marea schismă psihologică şi afectivă între datoriile unei mame care îşi doreşte să-şi păstreze fiul lângă ea, dar care intuieşte în el acelaşi traseu al unei crize viitoare, aşa că îi dă voie să plece, şi datoria unui om de a-şi asculta propriile intuiţii şi nevoi şi de a rămâne acolo unde se simte "acasă". Până la urmă, dimensiunea socială a documentarului stă în subtilitatea cu care urmăreşte perpetuarea unei tendinţe umane. Într-un mediu familial în care există două componente identitare contrastante (fie ele din cauze istorice, etnice sau culturale), acceptarea mai nuanţată a uneia dintre ele presupune, mai întâi, o oscilaţie între cele două.

După proiecţia filmului, însăşi Tom, cea despre care am vorbit şi care-şi pusese viaţa şi dilemele interioare pe ecranul din faţa noastră, a venit să ne răspundă la întrebări. E o senzaţie foarte ciudată să vezi pe cineva ca personaj şi să-i analizezi viaţa ca pe o poveste, iar apoi să-l vezi în carne şi oase şi să-ţi dai seama că e chiar cel de lângă tine pe care nu-l observaseşi mai devreme. Tom era de fapt femeia care îmi zâmbise înainte de film. Şi dacă după două ore, am ajuns de la a împărţi un zâmbet, la a împărţi cu atâta deschidere o poveste personală, eu cred că asta e cu adevărat întâlnirea cu celălalt şi că asta îţi poate oferi foarte uşor filmul documentar. Oportunitatea de a vedea mereu posibilitatea de a împărţi cu cei din jur o poveste, fie că cei din jur o află de la tine sau o spun pentru tine.

TRAILER - My German Children / AFF 2013