LiterNet / 15 octombrie 2013

Calup de filme studenţeşti - Astra Film Fest 2013

http://agenda.liternet.ro/articol/17242/Sabina-Balan/Calup-de-filme-studentesti-Astra-Film-Fest-2013.html

Sabina Balan     15 octombrie 2013

A doua zi (marţi, 15 octombrie 2013) petrecută pe tărâmul documentarelor, instaurat pentru o săptămână la Sibiu, a adus plăcuta surpriză de a descoperi cele mai recente filme studenţeşti din ţară, într-un program ce a reunit cinci scurtmetraje realizate de tineri de la facultăţile de film din Bucureşti şi din Cluj. Remarcabila surpriză a fost onestitatea cu care s-au apropiat de subiectele lor. O numesc surpriză, nu pentru că nivelul de aşteptare ar fi mai scăzut în cazul lor, decât în ceea ce priveşte lungmetrajele altor cineaşti din competiţie, ci pentru că adevărata miză în cazul acestui tip de cinematografie este tocmai atingerea acestei onestităţi, acestei sincerităţi ce presupune o mare responsabilitate. Iar responsabilitatea vine făcând şi învăţând. A vedea această responsabilitate asumată în cazul filmelor studenţeşti, aceasta e plăcuta surpriză, ce ar trebui să dea încredere spectatorilor să-şi investească la rândul lor încrederea în ele.

Rio 2016, regia Bianca Rotaru (studentă la UNATC I.L. Caragiale, Bucureşti) e un film de debut, iar echipa lui de filmare a fost formată doar de regizoare (cea care a şi filmat) şi monteurul Răzvan Ilinca (şi el student la aceeaşi facultate), ceea ce face filmul şi mai special. E un discurs cinematografic brut şi ne-estetizat, care nu se fereşte să privească personajele pe care le urmăreşte de pe o poziţie alăturată şi care conturează, fără să pună markerul fosforescent, o poveste coerentă despre ambiţie şi visele unor copile. Aceste copile sunt două tinere gimnaste în devenire (sau în pregătire), Teodora, de 13 ani şi Andreea, de 11 ani, care nu sar perfect la sol, care cad de pe bârnă şi care nu reuşesc să se agaţe de paralele, dar care încearcă, şi încearcă, mereu, cu acelaşi praf de talc pe piele, cu aceleaşi lacrimi în ochi şi aceeaşi voce de antrenor care le răsună în permanenţă în urechi. E o poveste caldă despre perseverenţă, la o vârstă la care alţi copii sar coarda sau joacă şotron, o poveste care nu încearcă să facă o anumită diferenţă sau ierarhie între personajele sale şi restul lumii, ci pătrunde într-un univers şi îl prezintă aşa cum îl trăiesc personajele sale. Filmul a fost prezent în competiţia Fresh Film Festival, în Praga, acolo unde a câştigat premiul pentru cel mai bun documentar.

Clubul de bridge, regia Ana Maria Vîjdea (studentă la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj) e un exerciţiu filmat într-un local specific turcesc, în care au acces doar bărbaţii, şi e rezultat al unei burse Erasmus la Anadolu University din Eskisehir, Turcia, primită de tânăra realizatoare. Filmul încearcă să bată barierele de comunicare (de limbaj şi cutume) dintre cele două culturi, cele două românce - Ana Maria Vîjdea, regizor, şi Cristina Haneş, operator -, şi camera de filmat fiind o prezenţă constantă, ca un ochi deschis, în acel spaţiu pe care încearcă să-l înţeleagă şi de care încearcă să se aproprie. În acel mediu, explorat vizual, începe să se vadă povestea, pe care o urmează filmul. Într-o lume prin excelenţă masculină, apare această prezenţă feminină, Nermin, o angajată a barului, care pluteşte şi se pierde aproape neobservată printre bărbaţi. Filmul sesizează şi analizează subtil o anumită contaminare dintre aceste două spirite, reprezentate disproporţionat. Pe de o parte, bărbaţii care urmăresc meciuri, se întrec în jocuri de cărţi şi pariuri şi îşi manifestă hegemonia şi pe de altă parte, acea femeie, a cărei înfăţişare este foarte masculină, şi în universul căreia, coordonatele sunt aceleaşi ca ale unui bărbat (în mod ironic, una dintre fiicele ei, este o activă suporteră şi jucătoare de fotbal).

După fel şi chip, regia Paula Oneţ (absolventă a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj) impresionează în primul rând prin discursul vizual, aproape caleidoscopic, o alegere stilistică în acord cu povestea filmului, foarte estetic surprins prin culori şi lumini calde, reflexii, o fragmentare a cadrului ce se distanţează de postura obişnuită, neutră a camerei (stereotipică documentarului), dar care nu alterează distanţa sau sinceritatea documentarului. Povestea are un filon care invită la o oarece meditaţie filosofic-ontologică - preocuparea aproape obsesivă a unor persoane de a-şi găsi din timp o poză potrivită pentru propriul monument funerar şi pregătirea lor pentru această "poză pentru eternitate" - dar nu se complace doar în postura de a înregistra gândurile oamenilor pe această temă. Filmul analizează, mai degrabă, cu umor, ironia sorţii sau ironia cu care oamenii se confruntă cu această problemă. Intercalând poveştile mai multor oameni aflaţi în această situaţie, documentarul devine o cronică subtilă despre iubire şi despărţirea de cei iubiţi, care pleacă în lumea cealaltă, lăsând o poză ataşată unei bucăţi de marmură, despre stoicismul cu care oamenii (preponderent, bătrâni) tratează acest subiect, al trecerii în nefiinţă, şi despre cum, până şi acest lucru capătă valenţele unui document social.

The Showroom, regia Daniel Nicolae Djamo (student la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti) e un cvasi-documentar, o captare mai mult sau mai puţin intenţionată şi orchestrată a unui moment în Bucureşti - la Parcul Icoanei, pe 4 martie 2012, când Biserica Ortodoxă Română şi Primăria Sectorului 2 au organizat un eveniment de sfinţire în masă a icoanelor aduse de enoriaşi. Din acest punct de vedere, filmul nu poartă amprenta unei anumite abordări, părând, la prima vedere, o simplă poziţionare contra, cu pronunţate accente sarcastice. Totuşi, aparentul sarcasm nu vine din deciziile cinematografice ale autorului, ci din faptul captat în sine, o frescă a credincioşilor împietriţi de frig, agăţaţi invariabil de o icoană, peste care urlă discursul politico-religios al primarului Neculai Onţanu. Din această antiteză se naşte o posibilă valenţă de reportaj social.

Dacă 6 ar fi 9, regia Ivana Mladenovic (absolventă a UNATC I.L. Caragiale Bucureşti - film produs la Aristoteles Workshop, 2011), dă dovadă de un echilibru de poziţie remarcabil. Portretul unui bărbat de 50 de ani, pasionat de teatru şi film şi blamat de societate pentru asta, e desenat cinematografic, când cu tuşe de ironie la adresare cabotinismului său şi a zelului excesiv, când cu linii precise de calm şi obiectivitate caldă, armonizate de relaţia regizor-personaj (documentarist-subiect), reuşind astfel să facă un lucru minunat. Să sondeze în universul (nu tocmai liniştit, plin de frici, temeri, angoase, defecte şi calităţi) unui om, devenit material vizual, fără să judece sau să imprime spectatorilor o tendinţă anume. În cazul acesta camera funcţionează ca un microscop, al cărui zoom e reglat constant în funcţie de disponibilitatea "probei umane" studiate. Corneliu Simionescu e un refugiat constant într-un mediu artistic self-made în care scrie, regizează şi joacă personaje precum Ştefan cel Mare sau Sfântul Nicolae, ale cărui producţii nu sunt decât acte cathartice susţinute de filosofii de viaţă relatate fervent în faţa camerei, cu aceeaşi fervenţă cu care îşi interpretează rolurile. Astfel, ajunge să joace în filmul Ivanei Mladenovic rolul lui cel mai important, propriul rol.