Kamikaze / 1 noiembrie 2011

Școala imorală a lui Michael Moore – interviu cu Cristi Puiu

http://www.kamikazeonline.ro/2011/11/scoala-imorala-a-lui-michael-moore-interviu-cu-cristi-puiu/

Interviu

Discret, dar perseverent, în 20 de ani, România a devenit gazda celui mai important festival de film documentar din estul Europei: Astra Film Festival Sibiu. La ultima ediție – care s-a încheiat săptămâna trecută – au fost alese pentru a intra în festival o sută de filme dintre cele o mie trimise. Cristi Puiu, un veteran al juriilor festivalului, a acceptat să bată obrazul fariseilor documentarului în fața cititorilor Kamikaze. (Mircea Toma)

Reporter: La a câta jurizare ești tu acum?
Cristi Puiu: Good question, adică… a patra, cred.

Rep.: Adică ai imaginea unui progres?
C.P.: Da, dar e o chestie subtilă, n-o vede toată lumea. Adică trebuie să fii în domeniu ca s-o vezi, știi?

Rep.: De-afară se vede că sunt foarte multe filme care vin, acum…
C.P.: Da, dar asta doar legat de festival, însă progresul real nu se petrece în festival; se petrece în mintea autorilor de documentar; că dintr-odată documentarul a devenit important și vezi asta în filmele pe care le fac românii; dacă dai timpul înapoi și vezi filme… nu erau, nu erau documentariști… știi… Erau niște băieți care făceau niște cioace, Florin Iepan, știi, style. Nu, da’ pe bune, i-am zis-o și lui, i-am zis: „Bă, tu ești nesimțit, ești imoral“.

Rep.: Ha-ha, te răzbuni pentru o noapte de ’ștouri la o cârciumă (tot la Sibiu, cu patru ani înainte – n.r.).
C.P.: Nu, nu, ei, na! Asta-i o poveste lungă cu Iepan. De fiecare dată când ne-am întâlnit, i-am spus numai asta, și el îmi zice: „Da, mă, știu, ai dreptate“; păi cum, mă: „Știu, ai dreptate“, tu nu te schimbi dacă am dreptate, acum îmi dai și dreptate, tu nu te schimbi?

Rep.: Pentru un neofit, ce înseamnă „à la Iepan“?
C.P.: …à la Iepan înseamnă – simplu – à la Iepan de peste Ocean, modelul Michael Moore; adică imoral: în fața ta este un om care vorbește cu tine și pentru că tu ai pâinea și cuțitul – camera și microfonul adică – îl calci în picioare, îl iei la mișto, îl pui în situații delicate. Ca să spui ce? Ca să spui „iată, oameni buni, există proști pe lume; bucurați-vă că sunteți mai deștepți decât proștii ăștia pe care îi vedeți în filmele mele“. Dar ei nu sunt proști sau nu întotdeauna proști…

„…documentar nu este atunci când eu îl iau peste picior pe omul din fața mea“

Rep.: Iepan ce film are, sau la ce film să mă gândesc în timp ce te ascult vorbind despre imoralitate?
C.P.: Păi, da, e filmul care a făcut valuri cât casa în momentul în care a ieșit în România aia în care nu se făcea documentar și care i-a bucurat atât de mult pe unii dintre membrii juriului de la DaKINO din anul ăla încât i-au dat Premiul „Cațavencu“, înțelegi?

Rep.: Aoleu, chiar așa?
C.P.: …care este filmul Zece minute cu clasa muncitoare. E, ăla este filmul care a luat premiu și care uite, nene, este un documentar.

Rep.: Îmi aduc aminte ceva…
C.P.: Era o bășcălie făcută de un muncitor.

Rep.: Bășcălie despre un muncitor…
C.P.: Adică Iepan îl lua peste picior, cinematografic, pe un muncitor. Așa ceva nu intră în nici o selecție serioasă de festival! Adică discuțiile care se poartă la nivelul juriilor sunt discuții care vizează chestiuni mai degrabă de morală decât de cinema. Pentru că-i foarte delicat. Pentru că tu ajungi să spui povestea altuia! Și aici ai nevoie de respect – nu vorbim de dragoste pentru ălălalt, pentru oameni care nu au nici o treabă cu filmele tale. Ăia au viața lor, ăia au lumea lor… În franceză există o expresie care mi se pare foarte justă: „Se mettre à l’écoute“. „Se mettre à l’écoute“ nu înseamnă să-l asculți pe ăla, înseamnă să te pui în poziția de a-l asculta pe acela.

Rep.: E o construcție.
C.P.: Presupune o pregătire; dacă te aud, înseamnă că te ascult, mă pregătesc ca să te ascult. Și asta face documentaristul.

Rep.: Bun, dar alți documentariști, azi, care sunt non-iepaniști.
C.P.: Adică vrei să-ți dau nume?

Rep.: Da, dacă există.
C.P.: Păi, au tot existat și au punctat anii ăștia. Acuma sunt o mulțime de tineri, uite, de exemplu Iulia Varga, Adi Voicu și Ana Vlad… Bine, oamenii ar putea să fie suspicioși: „Da, pentru că îi produceți voi, Mandragora“. (Casa de producție de film unde are participare și Cristi Puiu – n.r.) OK, dar criteriul vine înaintea producției, și n-aș fi produs niciodată dacă n-aș fi crezut în ei; apoi este Laurențiu Calciu, care din păcate nu mai face film; aici, la festival, este filmul lui Laurențiu care mi-a distrus ziua. Se cheamă După revoluție și am văzut cum eram în ’89… Mi-a DISTRUS ZIUA; foarte bine, Laurențiu. Și mai este Dumitru Budrală – că el a făcut festivalul; și asta trebuie să fie spus, festivalul ăsta este posibil pentru că există Dumitru, care a punctat de două ori cu Pe drum și Blestemul ariciului, filme exemplare pentru școala documentarului românesc: adică cercetare, stat cu oamenii, toate celelalte. Adică sunt câțiva oameni care au această calitate; ei sunt mai mulți, dar nu-i poți ști dacă nu le vezi filmele.

Rep.: Deci tu-mi vorbești acum despre evoluție, în România, în rândul tinerilor.
C.P.: Da, mulți tineri care au descoperit documentarul grație acestui festival; și atunci se produce o mutație, oamenii spun „stai puțin, că documentar nu este atunci când eu îl iau peste picior pe omul din fața mea pentru ca o sală întreagă să râdă și eu să zic am avut succes“. Este o chestiune morală și sunt câțiva care au această calitate de a-i asculta pe oameni.

Vă plac documentarul? „Da! Trei ore de film, dar e capodoperă!“

Rep.: OK. Tu-mi vorbești despre progrese la nivelul interesului pentru documentar, dar festivalul în sine crește? Eu văd, la o primă privire, că sunt mult mai multe filme, văd că a crescut clar ca vizibilitate internațională, dar poate fi o creștere bună sau una rea.
C.P.: Întotdeauna au fost nume importante la festivalul ăsta, au fost autori importanți în selecție; de fapt, festivalul este racordat la rețeaua festivalurilor de film documentar din Europa. Este un festival important și pentru ăia de afară.

Rep.: De când e racordat așa la „rețeaua“ europeană? Pentru că presupun că trebuia să atingă o anume vârstă.
C.P.: De când sunt eu aici, la ultimele patru ediții, adică de opt ani, el este european, dar eu cred că chestia asta a început de dinainte. Eu fac film de ficțiune, informațiile mele despre filmul documentar s-au îmbogățit de când vin aici, unde am văzut o mulțime de filme pe care nu ai unde să le vezi; filme de autor. De exemplu, David McDougall, care la ediția asta este în juriu, a primit acum doi ani marele premiu al festivalului.

Rep.: Ce-a făcut el atunci?
C.P.: „Copiii lui Gandhi“ Or’, el este un… un… un părinte al documentarului observațional! Ei, cum vin eu, acum, să-i dau lui un premiu?! Da’ știi că a fost o mare discuție atunci, în juriu: „Cum o să-i dăm lui… Sunt trei ore de film…“, a trebuit să ne luptăm totuși: „Cum adică «trei ore de film»? Da! Trei ore de film, dar e capodoperă!“.

Rep.: În ediția de anul ăsta, ca membru al juriului, ai ales greu? Că știu că ai ales repede.
C.P.: He-he, n-am ales așa repede.

Rep.: Ba da, că te-am văzut devreme la beri, în hol.
C.P.: Da, n-am ales așa repede, nu… e foarte complicat; și știi, se întâmplă cum se întâmplă aproape de fiecare dată când vezi un film care are o mulțime de lucruri bune și vezi că apare și un lucru care este discutabil; și-ți zici: „Mă, de ce-a făcut asta, nu trebuia; acuma, adevărul nu-i la tine; ești un membru al juriului, și ce dacă, nu înseamnă că tu știi mai bine decât autorul“.

Sibiu, 1 noiembrie 2011

P.S. Autorul despre care vorbește Cristi Puiu este israelianul Avi Mograbi, premiat pentru Z32, un film despre care vom povesti în Revista Kamikaze.