Dilema Veche / 23 octombrie 2013

Puterea documentarului – după Astra Film Festival 2013

http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/puterea-documentarului-astra-film-festival-2013

Festivalul de film documentar de la Sibiu s-a încheiat de curînd. La ediţia aniversară de 20 de ani de Astra Film Festival au fost filme din peste 70 de ţări, premiere internaţionale, dezbateri şi conferinţe susţinute de regizori români şi străini. Am avut parte de experienţa unui festival profesionist şi prietenos, şi i-am înţeles pe prietenii de-o viaţă ai festivalului, pe cei care cred în puterea necondiţionată a documentarului.

● Ana Maria SANDU

Ca-n basme, mereu apărea cîte ceva care mă deturna de la planul de a merge la Sibiu, la Astra. Anul acesta am spart cercul de lucruri imprevizibile, apărute peste noapte, şi am ajuns. Prima senzaţie avută, în holul Casei de Cultură, spaţiul în care se întîmplă totul, e că ai intrat într-o clădire comunistă care s-a îmblînzit brusc, odată cu agitaţia evenimentului. Mii de poze de la ediţiile anterioare tapetau nişte panouri imense. Era imortalizată acolo întreaga poveste a unui festival care a mizat întotdeauna pe autenticitate şi pe încrederea oarbă în puterea documentarului, fără nici un fel de morgă sau de glam presărat peste fapte. E ceva frust, studenţesc şi spartan în atmosfera de la Astra. Nimeni nu vrea să fie cool, personajele se descoperă în barul îngust din holul Casei de Cultură, la ore tîrzii din noapte, se vorbeşte mult, se rîde, se dezbate. Dacă ţi-a plăcut un film, intri în vorbă cu cel care l-a făcut, şi s-ar putea să te prindă dimineaţa şi să te întrebi, la sfîrşit, prin ce minune ai reuşit să supravieţuieşti în fumul gros de ţigară.

Asta nu m-a împiedicat să văd cîteva filme pe zi, să încerc să ajung la cele pe care prietenii îmi spuseseră deja că e musai să nu le ratez: hipnoticul Leviatan (r. Verena Paravel, Lucien Castaing-Taylor, 2012), amuzantul şi inconfortabilul Anatomia plecării (r. Şerban Oliver Tătaru, 2012), tragicomicul Maria (r. Claudiu Mitcu, 2013), recuperatorul unei tragedii – Valea plîngerii (r. Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan, 2013), multdiscutatul şi mereu ratatul Actul de a ucide (r. Joshua Oppenheimer, Christine Cynn, 2012), empaticul 8 Martie (r. Alexandru Belc, 2012).

Pentru că Astra înseamnă şi o arhivă preţioasă de filme strînse în aceşti ani, în holul aceleiaşi Case de Cultură se puteau vedea filmele care rulaseră în programele ediţiilor anterioare. Aşa am recuperat, în dimineaţa plecării Noosfera (r. Artchil Kethagouri, Ileana Stănculescu, 2011), un documentar emoţionant şi provocator, despre un personaj vizionar şi ridicol în egală măsură.

Oricine a mers vreodată la Sibiu ştie că, fără Dumitru Budrală şi Csilla Kató, nimic n-ar fi la fel. Astra e proiectul lor de-o viaţă, care a ajuns să însemne enorm pentru documentar, în general, şi pentru cel românesc, în special. Autorităţile locale nu par însă să considere că acest festival reprezintă un proiect strategic în care ar trebui să investească pe termen lung, aşa că sălile de proiecţii n-au fost niciodată renovate. Încă o ironie a sorţii, îţi vine să zici: dacă viaţa de documentarist e grea, de ce ar fi a spectatorilor mai uşoară?