Dilema Veche / 21 noiembrie 2013

„La Pungeşti îţi vine să săruţi pămîntul“ - interviu cu Lech KOWALSKI

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/pungesti-iti-vine-sa-saruti-pamintul-interviu-lech-kowalski

Adina POPESCU | România văzută de alţii

Tema acestui dosar este legată în principal de România, însă ar fi interesant de aflat ce înseamnă, de fapt, o perspectivă obiectivă şi detaşată asupra unei ţări. Aveţi origini poloneze, însă aţi trăit în SUA, iar acum locuiţi la Paris. Cum vedeţi Polonia „din afară“ şi ce vă atrage la Polonia, în calitate de regizor de film? Există şi o relaţie emoţională?  

Aceasta e o chestiune legată de apartenenţă. Eu am mai multe rădăcini. M-am născut în Marea Britanie, dar am trăit în SUA şi în alte cîteva locuri, printre care, bineînţeles, la Paris şi în Polonia. Părinţii mei sînt polonezi şi eu vorbesc limba polonă destul de fluent. Nu am simţit însă niciodată că aparţin unei ţări sau culturi anume. Cînd eram tînăr, părinţii ne povesteau (mie şi celor doi fraţi ai mei) despre aventurile trăite în timpul războiului, care i-au purtat prin locuri precum Iran, India şi Africa. Îmi imaginez lucruri foarte vii despre locuri pe care le simt ca făcînd parte din moştenirea mea sufletească, dincolo de legăturile mele de sînge sau de limbă. Deci, într-un fel, am crescut în locuri foarte reale, dar şi în unele foarte ireale, din cauza celor trăite de părinţii mei şi a schimbărilor care s-au petrecut cu ei în timpul războiului. Asta înseamnă că nu a existat o realitate constantă. După terminarea războiului, părinţii mei nu s-au mai întors în Polonia, pentru că nu au vrut să trăiască într-un stat comunist. Aşa că amintirile lor erau despre un trecut care nu mai există. Şi, personal, cred că prefer irealitatea, realităţii. Iar, într-un fel, filmele mele se încadrează în această idee. Eu fac filme pe care unii le pot numi documentare. Pentru mine nu este deloc aşa. Fac filme de ficţiune, care au la bază o realitate pe care o filmez. Filmez, apoi reasamblez scenele reale într-o ordine şi într-o formă care devine un nou fel de realitate şi, în acelaşi timp, o ficţiune. Îmi place să fac filme pentru că filmele îmi îngăduie să rîd de anumite lucruri, în felul meu personal.

Polonia este amuzantă pentru că ştiu limba, dar nu am crescut acolo, aşa că este pentru mine un mister şi mi se pare uimitor să-l explorez, din motive culturale. Uneori, descopăr lucruri care îmi provoacă lacrimi de bucurie, pentru că îmi amintesc de ceea ce vedeam în părinţii mei, lucruri pe care le-am uitat. Alteori, Polonia este extrem de frustrantă şi mă înfurie, cînd vine vorba de guvernul corupt şi puterea deţinută de Biserică. Ţara este plină de biserici noi, care arată ca şi cum ar fi fost toate proiectate de acelaşi arhitect incompetent. Cine este el? Cine îi dă bani pentru a proiecta aceste locuri monstruoase? Cum poate cineva să se roage la Dumnezeu în aceste camere de tortură moderne? Mie îmi plac bisericile vechi. Acestea mă fac să îmi doresc să mă rog în moduri care întotdeauna mă surprind. Am intrat într-o astfel de biserică veche, nu cu mult timp în urmă, şi m-am aşezat. Dintr-odată, mi-au dat lacrimile. Nu ştiu de ce. M-am simţit ca şi cum mi-aş fi dorit să mă apropii de Dumnezeu. Poate că am făcut-o. Sau poate că sînt doar sentimental. Am ieşit din biserică şi am început să merg, apoi am revenit la normal. Dar nu m-am rugat în acea biserică. Cel puţin nu în modul în care se spune că ar trebui.

Recent, am devenit interesat de un nou gen de subiecte de nişă. O nişă din care fac parte micii fermieri, de exemplu. Polonia este în mod tradiţional o ţară agricolă, iar în principal, întreaga agricultură se bazează pe fermele mici. Micul fermier este eroul uitat. Mi-am petrecut nouă luni străbătînd Polonia, învăţînd despre felul în care se face agricultura, şi am găsit, în sfîrşit, locul în care am vrut să fac un film. Acest loc se afla pe un deal cu vedere spre o vale largă, formată din fîşii de cîmpuri agricole care aparţineau unor ferme separate. Se întîmpla pe la începutul toamnei, acolo erau cam 30 de fermieri care lucrau la strîngerea recoltei. Era o imagine care m-a impresionat puternic, mi-am scos camera de filmat, am pus-o pe trepied şi am început să filmez feţele fermierilor care lucrau; m-am îndrăgostit de imaginile respective, de ceea ce vedeam. M-am întors de mai multe ori să filmez zona şi oamenii locului, şi am devenit familiar cu fermierii şi cu viaţa locului respectiv. Apoi, într-o zi, atît eu, cît şi fermierii am descoperit că Chevron efectua nişte teste seismice în zonă, şi o nouă problemă a intrat în realitatea noastră. În termeni moderni, este numită fracking.  

Drill Baby Drill este povestea unei mici comunităţi de fermieri polonezi care luptă împotriva Chevron – a patra corporaţie energetică ca mărime din lume, ce intenţionează să exploateze gaze de şist în apropierea satului lor. În contexul actual al globalizării, cum pot ţări ca Polonia sau România să-şi păstreze identitatea?  

Nimeni nu poate lupta contra globalizării. Este vorba despre un proces desfăşurat de cîteva secole. Sînt însă diferite modalităţi în care putem înţelege sensul modern al acestui cuvînt, care începe cu majuscula G. Trebuie doar să ne gîndim la el ca la un nou tip de invazie, la ceva care seamănă cu o armată care îţi intră în ţară şi care încearcă să înfrîngă pe toată lumea, transformîndu-i, pe oameni, în primul rînd, în consumatori. Cu asta avem de-a face cînd vorbim despre globalizarea secolului XXI. În acest secol, totul este de vînzare. Iar cînd ne gîndim la asta, trebuie să ne întrebăm: „Sînt eu, oare, de vînzare? Dar valorile mele? Îmi pot scoate arta la mezat? Dar inima mea? Sau familia?“  

Apoi, ar trebui să ne punem problema acestui act. Ce înseamnă, de fapt, să vinzi? Cînd, de exemplu, mergi la IKEA şi cumperi un produs extrem de ieftin, care îţi ia ochii şi este modern, dar care rezistă doar cîţiva ani, întreabă-te: de ce cumpăr acest lucru? Este oare din cauza faptului că vreau să par un individ postmodern? Genul de persoană care a aderat la monocultură, pe care o vedem la TV sau în revistele glossy?  

Dacă vrei să faci parte din grupul celor trendy, n-ai decît să-ţi cumperi produse IKEA. Fii ca cei pe care îi vezi prin reclame. Fii fericit cu produsul pe care îl cumperi, căci este o bucăţică a globalizării. Eşti mai aproape cu un pas de monocultură.  

O revoluţie, dacă ar fi să se întîmple – căci, deşi sînt sceptic, am totuşi o speranţă –, ar trebui să pună, în primul rînd, problema globalizării. 

Într-un fel, este vorba despre bani. Profit pentru oameni care sînt foarte departe de realitatea noastră. Acea mînă de oameni care cîştigă enorm de pe urma globalizării. Trebuie doar să te gîndeşti la asta, înainte să cumperi ceva. Este atît de simplu.

Filmul a fost proiectat la Astra Film Festival 2013, la Sibiu, şi a generat o dezbatere interesantă, tema lui fiind foarte actuală în România. În mai multe oraşe din ţara noastră se protesta împotriva exploatării de la Roşia Montană, apăruse deja şi cazul Pungeşti. Cum priviţi aceste lucruri după experienţa pe care aţi avut-o cu Drill Baby Drill?  

Am fost la Pungeşti şi am şi filmat cîteva scene şi în alte părţi, intervievînd oameni care acţionau împotriva testelor seismice. Am filmat toate acestea pentru noul meu film, care este despre sentimentul revoltei din întreaga lume. Va fi un film destul de optimist, dar tocmai din cauza asta nu va fi uşor de făcut. Am filmat în Polonia, Marea Britanie, Mexic, Franţa, Belgia şi, bineînţeles, România, o ţară care mi-a plăcut chiar din primul moment. Este încă „sălbatică“ – lucru pe care îl consider o calitate.  

Revenind la filonul optimist – optimismul are legătură cu oamenii care s-au săturat de toate acele detalii care au oprimat Vestul de atîta vreme. Este ca şi cum Vestul începe să-şi dea seama de lucrurile care se petrec de ani întregi în Africa, iar oamenii se trezesc la realitate. Poate este prea tîrziu, în unele locuri, pentru rebeliune, dar cred că este mai bine să trăieşti într-o stare de revoltă, chiar dacă totul se destramă – ca de exemplu în Pennsylvania, unde oamenii se îmbolnăvesc, iar apa nu mai este potabilă, trăind într-o zonă de sacrificiu, decît să taci pentru că eşti prea prost sau prea înspăimîntat să faci ceva.

Revolta şi rebeliunea sînt o religie de stat. O descopăr. De aceea am fost entuziasmat de Pungeşti. Am simţit conexiunea directă pe care oamenii o au cu pămîntul lor, nevoia lor de a-l proteja, de a-l salva de diabolicul Chevron. Este locul unde ai vrea să cazi în genunchi şi să săruţi pămîntul.

Bineînţeles, sînt probleme, ca pretutindeni, dar aici m-am simţit foarte apropiat de oameni. M-au mişcat. Cu acţiunile lor. Cu frumuseţea lor, la care am fost martor. Am fost acolo pentru o scurtă perioadă, deci nu aş putea relata mai mult decît ceea ce mi-au spus instinctele. Şi, de obicei, instinctele nu mă înşală. Instinctele ne ajută să supravieţuim – iar asta trebuie să ne tot aducem aminte. Nu avem voie să ne uităm primitivismele. De ele trebuie să ascultăm, mai mult decît de oamenii de ştiinţă, sau alţii care ne mint, spunînd că ştiinţa ne va salva planeta. Nu o va face.  

Drill Baby Drill este, pentru mine, doar începutul unei deşteptări. Temele pe care le abordez aici, plănuiesc să le dezvolt mai mult în alte filme.

Care este rolul activismului în societatea modernă? Şi cum ar putea să ajute activismul, mai ales cel legat de problemele de mediu, democraţia românească?

Nu sînt prea sigur de sensul cuvîntului activist. Cred că, pînă la urmă, cu toţii ar trebui să fim într-un fel activişti. Altfel ne vom trezi responsabili pentru sfîrşitul vieţii pe pămînt aşa cum o ştim noi acum. Dar, într-adevăr, există tot felul de activişti. Prefer să nu mă numesc astfel. Prefer să fiu un bun filmmaker, un bun povestitor, care e atent la problemele importante ale timpului în care trăieşte, pentru a găsi poveştile care merită spuse, sau, ca să fiu şi mai clar, care trebuie spuse. Şi acesta este un tip de activism. Românii, la fel ca francezii, englezii, polonezii sau orice altă naţie, trebuie să se trezească, înainte de a fi prea tîrziu. Cred că o formă de activism trebuie să existe, pentru a arăta că lumea e în pericol. Nu este doar o problemă naţională a României, e o problemă globală şi poate fi un nou mod de a defini globalizarea. Globalizarea n-ar trebui să însemne a vinde şi a cumpăra, ci o conştientizare la nivel mondial că acest glob pe care trăim cu toţii va fi distrus de către noi înşine. E simplu. A opri consumul este o chestiune care ar trebui studiată în şcoli, precum şi alte lucruri de acest gen. Desigur, e o problemă politică aici, iar cei care deţin puterea la nivel mondial nu ar fi de acord cu asta, însă profesorii ar putea să încerce. Să se inventeze o zi, în ideea de a se opri consumul, în loc de Ziua Pămîntului, de exemplu. Dar aşa ceva n-o să se întîmple, dacă profesorii nu vor începe să gîndească precum nişte activişti şi să ia iniţiativa.  

Ce impresie v-a lăsat România, în scurta dumneavoastră vizită? Vi s-a părut o ţară „exotică“? Aţi vrea să faceţi un film aici?

E dificil de dat un răspuns. N-am fost în România un timp atît de îndelungat ca să-mi pot forma idei mai complexe. Dar m-am gîndit că ţara aceasta e un loc bun pentru a face un film despre activism, la care mă gîndesc de ceva vreme. România este un loc exotic pentru mine, e adevărat. Poate să sune naiv, dar nu mă deranjează. E important să fii simplu şi naiv în multe aspecte. Te ajută să fii sincer şi să răspunzi la anumite lucruri într-un mod emoţional şi sentimental. România m-a făcut să mă simt ca şi cum aş dansa. Dar, în acelaşi timp, am văzut şi ceva întunecat aici. Nu sînt sigur de ce ar putea fi, dar suspectez că are o legătură cu conducerea politică. Cu clasa politică ce guvernează ţara şi cu cei care sînt conectaţi la ea. Am vrut să-l văd pe contele Dracula. Dar poate data viitoare...  

Lech Kowalski este regizor american de origine poloneză.