DILEMA VECHE/ 2 noiembrie 2011

Filmele și publicul care contează

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/filmele-i-publicul-care-conteaza

Adina POPESCU | Festivalul Astra Film - 2011

Pe doamna de vîrsta a treia, îmbrăcată într-un parpalac maro, cu o bască tricotată pe cap şi cu o sacoşă de piaţă în mînă, am văzut-o în fiecare zi de festival. Intra şi ieşea de la proiecţii de parcă ar fi fost la ea acasă. La un moment dat, s-a adresat unei fete de la Centrul de informare: „Aş vrea să văd filmul ăsta unguresc de la ora două. Despre ce e vorba?“ „Despre jocuri pe calculator“, i s-a răspuns. „Aha. Dacă e despre calculatoare nu mă interesează.“ „Dar ce v-ar interesa?“, a mai întrebat-o amabil fata cu 40 de ani mai tînără, care făcea voluntariat. „Păi, ceva despre natură, expediţii... poate şi un pic de medicină...“ După ce conversaţia s-a încheiat, doamna s-a reorientat şi a ales un film despre o comunitate de romi. S-a îndreptat cu paşi mărunţi spre sală. Pe lîngă ea treceau grupurile zgomotoase de liceeni, fiecare purtînd o pancartă cu numele liceului din Sibiu pe care îl reprezentau. Veniseră „cu clasa“ să vadă un documentar despre şcoala alternativă Summerhill şi după aceea să participe la o dezbatere despre „şcoala ideală“, în cadrul Astra Film Junior. La final, i-am auzit discutînd. Le plăcuse filmul, îi incita ideea unei şcoli în care să nu se predea lecţii şi să se pună accent pe dezvoltarea emoţională a copiilor. De fapt, ce se întîmplă la Astra Film Junior este tot o formă de educaţie alternativă. Poate chiar mai mult decît atît – nu m-am gîndit niciodată că a vedea un film documentar poate să reprezinte şi o implicare civică. În urmă cu două zile, copiii din şcolile generale văzuseră un film despre Regina Maria. „Frumos. Dar cam lung... un pic plictisitor“, l-a criticat o fetiţă. 

Una peste alta, publicul de la Astra Film a început să se diversifice. Nu mai e un festival „de nişă“, doar pentru cunoscători, pentru documentarişti şi antropologi. E un public care s-a „educat“ de-a lungul timpului în spiritul Astra Film, alcătuit nu doar din tineri care vor „să se cultive“, nu doar din sibieni („Vreau să văd filmul ăla cu Ceauşescu! Ce bine că a venit şi la noi!“, am auzit-o pe stradă pe o fată din Sibiu). Am înţeles de la Csilla Kató, una dintre gazdele festivalului, că primesc mesaje de la oamenii din toată ţara, de diferite profesii, de la avocaţi la contabili care îşi iau cîte o săptămînă de concediu pentru a veni la Astra. La ediţiile anterioare, cînd existau cîteva sute de locuri de cazare pentru studenţi, într-o unitate militară, veneau ungurii şi polonezii cu autostopul. Acum, cîţiva dintre ei fac documentare şi au filme în festival. Dumitru Budrala, directorul festivalului, are în plan o ediţie „de vară“, sus la munte, „la colibe“ – cum spune el –, unde oamenii să stea cu cortul şi să vadă filme. 

La Astra, mai vin şi „prietenii“ festivalului, cum ar fi Vintilă Mihăilescu, Cristi Puiu, precum şi antropologii Michael Stewart şi Michael Yorke. De fapt, graniţa dintre antropologia vizuală – o disciplină care în România pînă în 1990 se confunda cu „etnologie şi folclor“ – şi filmul documentar este din ce în ce mai subţire. Orice film documentar, dincolo de alte implicaţii, are un filon antropologic. Este de fapt o radiografie a lumii în care trăim. De ce avem nevoie de film documentar? „Pentru că este important pentru societate. Este o cale prin care oamenii vorbesc despre societate, o comentează şi îşi împărtăşesc altor oameni gîndurile lor legate de societate.“ – spune Michael Yorke. Festivalul Astra Film este şi un loc de întîlnire pentru documentarişti, deşi la noi nu se poate vorbi de o „industrie“ în acest sens. Se produc maximum 10 filme pe an, unele dintre ele sînt producţii independente, cu bugete încropite şi cu finanţări inexistente. Dar la Astra contează în primul rînd filmele şi discuţiile care se nasc în jurul lor, şi mai puţin producţiile în sine. De aceea, cele mai multe dintre filmele care se pot vedea aici sînt filme de autor. Iar autorii nu au neapărat studii de cinema, pot fi jurnalişti, antropologi, sociologi etc. De exemplu, cîştigătoarea de anul acesta a secţiunii „Europa“ cu filmul Check Check Poto, Julia Varga, o româncă de origine maghiară stabilită de 14 ani la Paris, are studii în domeniul Artelor plastice. A primit un grant de la o fundaţie franceză pentru a realiza un œuvre d’art despre un centru de minori dintr-o suburbie a Parisului. Putea să fie o carte, o pictură, o piesă de teatru. Ea a ales să facă un film. Subiectul filmului Bastards of Utopia a croatului Maple Razsa – activismul de stînga şi manifestaţiile de stradă anticapitaliste ale tinerilor din Zagreb – a fost de fapt teza sa de doctorat în antropologie vizuală. Iar Alina Skrzeszewska, autoarea de origine poloneză a filmului care a cîştigat secţiunea „International“ – Songs from de Nickel, i-a filmat pur şi simplu pe vecinii săi dintr-un hotel de mîna a paişpea dintr-un skid row din L.A. Acolo a locuit timp de un an şi jumătate, pentru că nu-şi permitea să stea în altă parte. Aşa că aş spune că a făcut filmul în calitate de membru pasager al unei comunităţi. La un moment dat, aproape oricine interesat să observe lumea din jur, ce se întîmplă la etajul de deasupra sau pe strada pe care locuieşte poate să facă un film documentar. De aceea, Astra Film nu e un festival dedicat „industriei“ de film documentar. Nu se întîlnesc aici producătorii cu regizorii pentru a pune la cale alte proiecte şi a semna contracte, aşa cum se întîmplă la alte festivaluri de gen, unde toată lumea face networking şi sălile de proiecţie sînt goale. Iar dacă au loc astfel de întîlniri fericite, ele sînt doar conjuncturale, tîrziu după miezul nopţii, la mesele „clubului“ festivalului – un mic nucleu creativ, unde membrii juriului pot sta de vorbă fără fiţe, chiar şi cu doamna de vîrsta a treia cu sacoşa ei „de piaţă“, care e interesată de filme despre natură şi expediţii. 

Am întîlnit anul acesta la Astra şi jurnalişti de investigaţie, iar prezenţa lor aici s-a datorat, în mare parte, proiecţiei filmului lui Liviu Tipuriţă The Child Sex Trade şi a mesei rotunde care i-a urmat. Tipuriţă este un regizor specializat (şi multipremiat) în documentarul de investigaţie şi observaţional care a lucrat mai bine de 16 ani pentru BBC, CHANNEL 4, ITV, CNN şi ARTE. Printre altele, a fost singurul român invitat la emisiunea lui Oprah. Proiecţia filmului său nu e întîmplătoare, e o încercare de a „reactiva“ jurnalismul de investigaţie din România care, de cînd toate „anchetele“ se învîrt în jurul unor „cazuri“ precum Moni şi Iri, şi-a pierdut rostul şi sensul.  

Festivalul Astra a „crescut“ frumos (de fapt, anul acesta a ajuns la majorat, căci se împlinesc 18 ani de la prima ediţie, din 1993), fără să se îndepărteze de ideea şi de scopurile sale iniţiale. Fără să devină glamour sau de tip „fast food“, cu activităţi care trebuie bifate pentru că fac parte „din tendinţe“, fără mari „vedete“ (n-o pun la socoteală pe Andreea Esca care îşi bea cafeaua relaxată în holul hotelului şi zîmbea prietenos tuturor) decît unele din lumea academică (cred unii) a antropologiei vizuale, prea puţin cunoscută la noi. A „crescut“ cu o echipă mică, aceeaşi de la an la an, care mai tăia cîte o zi de festival de pe tabla din biroul lor, adăugînd cîte o mutriţă desenată care exprima „starea“ zilei respectivă – faţa care rîde, faţa care se supără atunci cînd lucrurile nu ies cum trebuie şi faţa care vede stele verzi cînd totul pare să scape de sub control. Şi a „crescut“ în acelaşi spirit, reuşind să metamorfozeze un spaţiu anost, de „tristă amintire“ cum e cel al Casei de Cultură a Sindicatelor, să-l transforme într-o sărbătoare a filmului documentar. 

Aparut in Dilema veche, nr. 403, 3-9 noiembrie 2011                           2001 vizualizări